Cantec de sufletel

De Ce Nu?

M-am uitat ieri, pentru ca am avut mai mult timp la dispozitie, la doua emisiuni alternativ. Una era difuzata pe Euforia TV, si se numeste “Pasiunea mea este moda” (sau ceva de genul:D), iar cealalta era prezentata pe Zone Reality (nu stiu exact cum se numeste). De obicei nu prea am ce vedea la televizor si, din aceasta cauza, am o retinere, in a cauta ceva calitativ de urmarit.
Ce m-a impins sa ma uit totusi, la cele doua emisiuni, a fost dorinta de a analiza psihicul uman, dincolo de stratul de suprafata…
La Euforia am vazut tinere carora li se inmana o suma de bani, cu care fetele trebuiau sa mearga sa isi cumpere o anumita vestimentatie, in concordanta cu o tema stabilita. Sunt convinsa ca isi dadeau tot interesul sa achizitioneze ceva cat mai potrivit temei si care sa fie, de asemenea, conform cu stilul si personalitatea fiecareia. Reveneau entuziasmate, aranjate din cap pana-n picioare, pentru a se putea prezenta in fata comisiei (formata din patru persoane). Aceasta comisie le putea desfiinta pe loc, daca considerau ca anumite obiecte vestimentare nu erau aranjate conform gustului lor (bazat pe parerile personale, plus trendul pe care il urmau)…sau, din contra, unele puteau primi laude pentru modul in care au reusit sa imbine fiecare obiect vestimentar ales.
Ce m-a frapat a fost faptul ca entuziasmul, ce se citea pe chipul lor in momentul revenirii…se spulbera in cazul in care comisia le dezaproba. Starea lor li se schimba total. Intrebarea mea e urmatoarea…de ce permitem unor oameni mai puternici sa stearga pe jos cu noi, avand in vedere ca e totusi, vorba de viata noastra…si de ce nu incercam noi sa fim mai puternici?


Trebuie sa precizez faptul ca, la cea de-a doua emisiune, de pe Zone Reality, nu am apucat sa ma uit de la inceput. Dar, am vazut ca erau prezenti oameni care aveau o anumita problema de sanatate, care acceptasera sa ia parte la un program, ce ii ajuta in rezolvarea acestora.
Ca locatie, oamenii ce intretineau acest program, au ales o casuta, mai retrasa, undeva in natura. Fiecare din participanti aveau un regim strict de masa, luau parte la sedinte cu un psiholog, la ore de masaj (care se concentrau in special pe zonele cu probleme), la sedinte de grup si erau de acord sa aplice diverse alte metode ce faciliteaza detoxifierea organsimului.
Erau o comunitate restransa (daca se poate spune asa), ce favoriza comunicarea si deschiderea fiecaruia dintre ei. Mi-a placut foarte mult acest aspect deoarece, aceste doua elemente reprezinta unii din primii pasi pe care ar trebui sa ii faca, fiecare dintre noi, atunci cand se confrunta cu o problema. Am spus “printre primii pasi” pentru ca, in primul rand, pentru a putea trece peste ceva este nevoie sa recunoastem ca, avem parte de acel ceva, indiferent de cat de rau ar putea fi..si sa existe dorinta de a accepta ce ni se intampla pentru a putea merge mai departe.
Lucrurile mai putin placute de care ne izbim in viata, si care au o anumita insemnatate pentru noi, lasa in urma anumite semne, constiente sau inconstiente, peste care putem trece sau , din contra, ajung sa ne urmareasca toata viata si se transforma in impedimente, de care nu putem scapa, in incercarea noastra de a fi fericiti.
Am vazut oameni care, cu ajutorul psihologului si-au deschis usile demult inchise si, vorbind de ce ii afecta…au constientizat cat rau si-au facut. Uneori, sa vorbesti de ce te doare, nu e un lucru rau. Din contra, asta consider ca e si rolul psihologului…sa te ajute sa identifici problema si, sa iti dai seama ca detii solutia rezolvarii ei, numai ca e undeva ascunsa in subconstient. Psihologul cauta sa ajunga in cele mai intunecate locuri ale mintii noastre, si faciliteaza trecerea lucrurilor descoperite acolo spre constient. Am intalnit persoane reticiente cand venea vorba de psihologi sau cu diverse conceptii cum ca, daca ajungi la ei..inseamna ca esti ‘cu capul’. Ei bine, parerea mea (imi cer scuze daca deranjeaza) e ca toti suntem, mai mult sau mai putin, ‘cu capul’. Si ca, de noi depinde, daca vrem sa ducem o viata fericita sau preferam sa ne complacem in situatie…situatie care, de cele mai multe ori ne ingreuneaza viata…
Sa revin totusi…elementele imbinate din program, ce se afla permanent intr-o stransa corelatie, e clar ca ii putea ajuta pe acei omuleti sa inceapa o noua viata…
Legatura dintre cele doua emisiuni e legata de psihicul nostru, asa cum am mentionat la inceput. Exemplele prezentate arata cat de fragili putem fi…si ca, la o simpla adiere de vant…riscam sa ne clatinam intr-o parte si alta sau eventual…sa cadem.
Nu e normal asa…pentru ca, indiferent de cat reusim sa ne bucuram de viata noastra, de cat tine ea (cu atat mai mult pentru ca nu putem preciza cu exactitate ziua in care se sfarseste)…trebuie sa invatam sa fim puternici, sa avem radacinile bine infipte in pamant…pentru ca, indiferent daca vine sau nu o furtuna, noi sa ramanem pe pozitii, sa si sa ne clatinam cat mai putin posibil.
Si, ca sa ajungem la acest stadiu, primul pas ce trebuie facut e reprezentat de o analiza cat mai riguroasa si profunda a tot ceea ce suntem, ce ne defineste ca fiinte umane. Indiferent daca sunt lucruri peste care avem tendinta de a trece mai usor, pentru ca avem impresia ca stim despre ce e vorba…sau pentru ca ating anumite corzi mai sensibile…trebuie sa invatam sa avem rabdare, pentru ca orice informatie conteaza. E ca un puzzle…daca o piesa lipseste…nu o sa reusim sa refacem intregul niciodata. Si acea piesa care lipseste…se poate transforma in punctual nostru vulnerabil.
Ma opresc doar la primul pas din cauza ca, in repetatele mele incercari, nici eu nu am reusit pana acum sa trec la urmatorul nivel. Dar, pot spune cu certitudine ca, efectele analizei se observa pe zi ce trece si clar, te ajuta sa duci o viata mai frumoasa…
Parerea mea e ca se merita incercat! De Ce Nu?

Noi in anul 2000

Melodia reflecta mult prea bine realitatea in care traim..incat, pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu o postez:D

Sketch of a moment

…eram pierduta in gandurile mele, cand mi-a atras atentia o melodie ce se auzea de undeva de prin apropiere. Am ciulit urechile si, mi-am dat seama ca sunetele proveneau de la vecinii mei. Intr-adevar, era o zi de duminica, zi in care se presupune ca fiecare ar trebui sa se respecte si, sa isi rezerve putin timp pentru propria persoana, implicit pentru propriile placeri. Am ramas placut surprinsa sa constat ca ei, tocmai de acest lucru se bucurau. Spun asta pentru ca, cel putin din exterior, din informatiile la care am avut acces, am tras concluzia ca duc o viata destul de grea. E vorba de doi tineri care au avut curajul sa infrunte viata si, desi poate situatia materiala nu le permitea, si-au intemeiat o familie; si, in prezent au doua fetite micute. Casa in care stau, reprezinta pentru ei un camin provizoriu (nici unul din ei nefiind proprietar)…una din fete a avut probleme de sanatate de cand era micuta, si din aceasta cauza au mers, mai mereu, prin spitale cu ea. Mai nou, fetita are o problema la un ochi si necesita o operatie, ce costa suficient de mult incat, cei doi parinti sa nu isi permita costul ei. Trebuie sa mentionez si faptul ca, nu au un venit constant lunar, pentru ca nici unul din cei doi nu e angajat cu carte de munca. Traiesc oarecum de pe o zi pe alta..incat, inca ma mai surprinde faptul ca, gasesc acea forta launtrica, ce ii face sa treaca peste impedimentele intalnite. Nu as putea spune cu exactitate ce anume ii determina ca, in unele momente, sa lase grijile deoparte..pentru a simti ca traiesc in adevaratul sens al cuvantului dar, momentul trait m-a facut sa ma gandesc, din nou, la fericire si la semnificatia acestei stari.


Cat de mult mai face acest unic sentiment, parte din viata noastra, in zilele de astazi? Mai avem dorinta, ambitia, energia, puterea sa angrenam resursele necesare pentru a accede la ceva atat de pur? Cei doi omuleti mi-au demonstrat inca o data faptul ca, indiferent daca viata nu e tocmai roz se poate totusi sa fii fericit, in sensul in care fiecare din noi intelege fericirea.
Sunt multe moduri in care o persoana isi poate exprima stare de bine, fericirea. Si, de fiecare data, cand observ ca cei din jur isi mai rezerva putin timp si pentru partea sufleteasca, nemateriala…simt simultan fericirea pe care o raspandesc.
Acesta este si motivul pentru care am ales sa scriu despre acest subiect…DA! Si eu ma simt foarte fericita acum, multumita sufleteste…stau si ma gandesc si parca nu imi vine sa cred..si, dupa ce ma mai gandesc putin..imi spun ca mai bine ma opresc si ma las, pur si simplu, purtata de stare...

I can say simply...chaos!

De cateva zile ma uit cu stupoare la stiri, incerc sa culeg informatii din sfera politicului…fiind manata de dorinta de schimbare si, totodata, de razvratire fata de tot circul creat. Cine suntem? Niste simple marionete (in viziunea lor)..de care se folosesc, mai ales acum, in plina campanie prezidentiala. Scopul? Obtinerea de voturi! Nu conteaza modalitatea in care se atinge obiectivul stabilit…nu conteaza faptul ca sunt nevoiti sa se calce in picioare si, totodata sa ne calce in picioare…atata timp cat acest lucru le garanteaza o pozitie superioara pe scara valorilor stabilite…e suficient.
Culmea e ca, acest lucru..mai devreme sau mai tarziu se va rasfrange din ce in ce mai acut si asupra noastra…a cetatenilor de rand. Ce se va intampla? Simplu, vom adapta comportamentul si caracterul lor..pentru ca, societatea creata nu va permite o alta modalitate de supravietuire. Deja, transformari in aceasta privinta au loc de ceva timp. Cu titlu de exemplu, ma gandesc la celebrele stiri de la ora 17. Putem vedea nenumarate exemple in care oamenii ajung sa comita lucruri oribile, doar pentru a obtine (de cele mai multe ori), acele minime necesitati pe care o societate civilizata ar trebui sa le ofere cetatenilor sai. Poate am spus prea mult ca ar trebui sa le ofere, in conditiile traiului din Romania…dar, macar sa construiasca anumite parghii care sa faciliteze obtinerea unor necesitati de care ar trebui sa se bucure fiecare dintre noi.
Pana nu demult refuzam sa cred ca e posibil ca pe ei sa nu ii intereseze de noi…NOI, multimea fara de care ei nu ar exista! Acum, nu se mai obosesc sa isi ascunda indiferenta, din contra, o afiseaza atat de direct si de grosolan, incat (eu, cel putin) stau si ma intreb cine sunt ei, cu adevarat? Oameni, nu sunt…desi au chipul si asemanarea conform cu tiparul standard. Daca ar fi fost fiinte umane, ar fi dat dovada de mai multe sentimente pro pentru noi. Animale, de asemenea, nu sunt…pentru ca, rationeaza. Nu le cunosc background-ul pentru a putea sti cu exactitate daca au fost nevoiti sa se adapteze unor circumstante, ce i-au transformat ulterior, in ceea ce sunt astazi. Ce stiu cu exactitate e ca, atitudinea lor nu e corespunzatoare cu cea care ar fi trebuit sa fie adoptata fata de noi.
Inca dinainte de 2004 eram atat de entuziasmata, in naivitatea mea, de ce inseamna Traian Basescu si partidul pe care il sustine necontenit, incat…recunosc…l-am votat! Dupa 5 ani de mandat…pot spune ca m-a dezamagit. Mintea mea faurise diverse scenarii posibile, in care el…Traian Basescu…era un soi de salvator al Romaniei. Mi-as fi dorit sa vad macar unele minime schimbari…si nu ma refer la cele de suprafata cand aduc aminte de ele…ci, doream sa observ schimbari in privinta modului de trai in viata semenilor mei. Se pare ca unele dorinte trebuie sa ramana la stadiul de scenarii posibile. Acum ar trebui facuta o analiza riguroasa in ceea ce priveste mandatul de presedinte al lui Traian Basescu. A fost el asa cum este in realitate?…a trebuit sa adopte un anumit comportament, si prin urmare anumite actiuni…pentru a-si putea pastra functia? Imi dau seama ca, totul se invarte in jurul functiei mult ravnite. Si, de asemenea, imi dau seama de imposibilitatea obtinerii unui raspuns sincer in ceea ce priveste intrebarile mele de mai sus…pentru ca, nu am acces la diverse categorii de informatii…si, mai presus de acest lucru, nu am cum sa il observ in mod direct, pe el, pe Traian Basescu…pentru a-mi putea forma o parere mai riguroasa…. Imi apare un zambet pe buze cand ma gandesc la acest lucru…pentru ca, si asta denota subiectivitate…dar, in fond e parerea mea si ar trebui sa conteze, pentru ca, teoretic, avem drepturi.
Imi doream atat de mult sa intru in PD-L. Ma gandeam ca tanara generatie, fiind scarbita de circul la care este supusa sa asiste in fiecare zi, va reprezenta un “refresh” pentru societate…in principal, in ceea ce priveste mentalitatea. S-a ivit ocazia…si pot adera la acest partid. Dar, nu stiu daca mai vreau sa mai fac acest lucru..mai ales din cauza celor intamplate pe scena politica in ultima vreme. In momentul in care incep ceva, imi place sa o fac din proprie convingere…sa cred in ce fac…pentru ca, altfel, actiunile mele nu mai au rost. Si democratii m-au dezamagit (desi eram o sustinatoare inraita a doctrinei lor) de cand a fost numit Boc premier, si pana la celebrele cazuri de frauda, comise de ministrii din partid.
Totodata, am cunoscut o persoana ce mi-a dezvalui noi informatii, ce ma fac sa vad PSD-ul dintr-un alt unghi, ce ii confera o alta lumina. O persoana ce este membru PSD, inca din 1970 si care, a avut acces la mult mai multe informatii din culise, in comparatie cu mine. E dornica sa aderez la ei, sa fac parte din organizatia a carui membru este. Pana nu demult, daca era sa vorbesc de PSD aduceam numai argumente impotriva lor, argumente nefavorabile..acum, mi-e ciuda sa zic…dar, nu stiu.
Imi dau seama ca fiecare are atat partile sale bune, cat si unele mai putin bune; si ca, depinde intr-o oarecare masura de noi pe care dorim sa o vedem mai mult. E ciudat, parca vor sa ne spele creierul…sa ajungem in faza in care sa nu mai stim nici ce vrem…pentru ca, ei sa poata decida mult mai usor pentru noi. Eu nu vreau sa ii las sa ajunga in aceasta etapa. Si, totodata imi dau seama, ca indiferent de partidul din care faci parte…trebuie sa fii putin de-al lor, pentru a putea supravietui printre ei. Oare trebuie sa invatam sa ne adaptam acestor conditii, gandindu-ne ca alegem raul cel mai mic dintre toate relele posibile, pentru indeplinirea unui scop nobil? Imi rezerv putin timp sa analizez aceasta intrebare…si dupa, cred ca voi avea unele raspunsuri pe care, le voi pune in balanta cu ceea ce cred ca sunt si, ulterior, voi hotari daca a venit momentul sa imi testez noi limite…si prin urmare sa ader sau nu la un partid. Pana una-alta…raman cu dilemele mele…si, revin la vorbele lui Badea…”Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul!”.

Burning love \:D/

Am ramas cu gandul la zilele insorite...ce imi inspira un kef nebun de viata!!! \:D/

Fascinati...

E asa ciudat faptul ca..de multe ori in viata…ajungem in momentul in care simtim ca ni se interpun tot felul de bariere in calea drumului nostru. La inceput (poate din cauza varstei, entuziasmului etc.) le vezi ca pe niste hopuri peste care sari usor…manat din interior de dorinta de a reveni pe drumuletul tau. Apoi, sunt perioade si perioade…cand ti se pare ca aceste hopuri se inmultesc si…acel entuziasm incepe sa dispara. Nu intelegi de ce ai parte tocmai tu de ele..de ce nu te lasa in pace sa iti vezi linistit de drumuletul tau..si, din contra, parca devin hopuri din ce in ce mai greu de trecut peste. E ca si cum daca ai trecut de primul, ca la un simplu joc, treci la un “next level” si acesta se presupune ca e mai greu ca antecedentul.
Am trecut prin faza asta..si, ideea e ca Dumnezeu e mereu langa noi..si desi ne supune unui anumit test, de un anumit grad de dificultate..o face pentru binele nostru. Nu stiu daca voi ati fost atenti…dar, eu am observat, ca atunci cand avem o greutate de depasit..totodata, avem si o portita libera…e ca si cum..simtim ca suntem intr-o camera intunecata..si undeva, intr-un colt..pe care trebuie sa il cauti indelung, cu privirea, ca sa il poti gasi…sta fereastra prin care soarele, cu razele lui calduroase, strabate. Acolo e fericirea de care trebuie sa ne legam..e singura pe care trebuie sa o vedem..pentru ca altfel, viata noastra ce ar fi? Un cumul de hopuri…pe care mai devreme sau mai tarziu nu o sa le mai facem fata..pentru ca de-a lungul anilor ne-am facut rodajul..si, la fel ca o masina folosita indelung, caroseria rugineste..motorul incepe sa dea semne de batranete…Nu cred ca vrea cineva sa ajunga in starea asta..si eu privesc ferastruica aia prin care strabat razele de soare…ca un soi de upgrade pe care ar trebui sa avem grija sa ni-l facem…
Ne place asa de mult sa ne complacem in starea noastra mai putin buna..si culmea, mai avem si tupeul sa facem acest lucru public…nu stiu cu ce scop..poate in speranta ca vom capata atentie…dar, e o forma dezastruoasa de a capata atentie…incat nu putem sa inspiram decat mila.
Prin acel upgrade de care aminteam anterior, putem oarecum sa ne facem viata mai usoara…eu incerc pe cat posibil sa gasesc si sa ma bucur mereu de acea raza de soare care imi strabate camaruta…pentru ca vreau sa ajung in momentul in care o sa stau pe banca de rezerva si o sa imi vad mini - ecihpa de fotbal jucand in tumultul asta, numit viata…si…mai vreau sa mai apuc momentul in care rezervele, vor fi nerabdatoare sa descopere acest minunat joc, privind fascinate si ele, la randul lor, de pe bancuta de rezerva. E uimitor de fascinanta viata asta!

Mercic Stefan

Pe cer o mica stea
Apare doar cand vrea
Simt sufletul ei ce ma vegheaza
Si cum sta langa mine treaza

Cu nimic in lume ea nu poate fi comparata
Cu un cadou nu poate fi cumparata
E atat de tacuta
Dar nu are in ochi acea privire pierduta

Cateodata se intristeaza
Cand in zilele cu ghinion nu mai lumineaza
Ea nu e genul care se plafoneaza
In interiorul ei simte cum avanseaza

E atat de speciala
Ca apare la mine pe coala
Are un caracter deosebit de bun
De asta scriu aceste rime ca un nebun.


Multumesc din suflet scumpul meu verisor!!!!

Atunci...sau...acum?

De multe ori m-a tentat sa aflu mai multe despre evolutia comunismului de-a lungul anilor in Romania. Doream sa aflu atat ce presupunea, ma refer la modul in care erau nevoiti oamenii sa isi traiasca viata, cat si la efectele pe care le producea. Dupa ce m-am informat suficient de mult, cat sa imi pot spune propria parere in legatura cu cele intamplate, am inceput sa fac o comparatie, cu ceea ce traim in ziua de astazi, ce sta, generic vorbind, sub semnul democratiei.
Imi tot vine in minte intrebarea: “cand era mai bine? Atunci…sau acum?” Cand eram micuta…lumea avea suficienti bani incat sa isi permita un apartament, o masina…concluzia e ca, in general, banii nu erau o problema; desi, nu se gaseau suficiente lucruri pe piata libera pe care le puteau achizitiona. In schimb acum, rafturile magazinelor sunt pline cu tot felul de lucruri, care mai de care mai frumoase, mai ademenitoare…care te indeamna sa le cumperi…si in schimb…constati, ca nu sunt suficienti bani ca sa iti poti achizitiona poate minimul necesar. Ma refer doar la lucrurile ce presupun satisfacerea nevoilor primare, nicidecum nu iau in calcul alte placeri, pe care ar trebui sa ne permitem sa ni le oferim, macar din cand in cand.
Atunci, imediat cum terminai studiile ti se repartiza serviciu…acum, termini o facultate..si, daca nu recurgi la pile ca sa poti sa te anagajezi undeva…ajungi sa bati la usa unor angajatori care iti taie rapid aripile..spunandu-ti, de cele mai multe ori, ca fara experienta nu te pot angaja. Dar, unde, cand, cum sa iti poti forma experienta atata timp cat nimeni nu iti acorda o sansa? Nu mai aduc aminte de contextual actual, care sta sub semnul crizei, care genereaza si mai multe probleme in acest sens.
Cat despre posibilitatile de informare…e drept, ni se furnizau la ore prestabilite, anumite emisiuni pe singurul canal de televiziune existent, si anume TVR. De cele mai multe ori, personajul principial era Ceausescu. Acum, avem la dispozitie o gama variata de emisiuni, din ce in ce mai superficiale…e drept, ca fiecare din sefii trusturilor de media isi indruma angajatii sa prezinte informatia in functie de interesele proprii…dar, macar avem de unde selecta…de unde sa ne formam o idée, ce poate reprezenta un punct de plecare intr-o anumita directie.
Atunci, libertatea ne era ingradita. Nu aveam voie sa iesim din anumite tipare, ce erau cunoscute de catre toti cetatenii. Informatorii, spionii erau prezenti peste tot…fiind gata sa “ajute tara” la cel mai mic semn, care ar fi dat de inteles ca lucrurile nu sunt indeplinite conform instructiunilor. Marilor ziaristi, poeti, scriitori, intelectuali le erau dictate subiectele pe care aveau voie sa le trateze si limitele in care trebuiau sa se incadreze. Nu mai vorbesc de omagiile ce trebuiau aduse domnului Ceausescu, pentru a putea pastra aparentele unei bune loialitati. Acum , dispunem de o prea mare libertate, ce e inteleasa in cel mai rau mod posibil. Am uitat sa ne mai respectam …folosim cuvinte obscene si sa ne vindem ca pe niste produse de calitate indoielnica pentru a iesi in evidenta etc.
Sunt foarte multe aspecte ce pot fi luate in calcul…din aceasta cauza imi e greu atat sa pornesc de undeva, cat si sa ma opresc intr-un anumit punct. Se spune ca Revolutia a ajutat la caderea comunismului. Anumite persoane si-au dat viata pentru tara lor…pentru ca, sa constati cu stupoare ca, pe scena politica din zilele noastre, stau aceeasi comunisti din timpul lui Ceausescu, care se pretind a fi partizani ai democratiei. Ce sperante, pot eu nutri, cetatean de rand al acestei tari, spre o viata mai buna? E drept, tinerii politicieni e posibil sa nu aiba experienta de care are nevoie tara asta pentru a iesi din groapa pe care au sapat-o iubitii nostrii comunisti, si in care suntem obligati sa traim zi de zi…ma gandesc acum ca, in viziunea lor suntem asa de marunti, pentru multimea pe care ei au format-o..incat…in momentul in care..cineva incearca din rasputeri sa ajunga la suprafata…pac…ni se da cu ceva in cap…si ajungem din nou de unde am plecat. Pentru ca asa ne vor..supusi…umili…prosti (au ajuns sa ne indobitoceasca cu tot felul de tampenii pe care le emit la televizor, in speranta ca vom ajunge niste idioti, care nu au habar de nimic)..pentru a-si putea vedea ei linistiti de propriile interese.
Ma uit de asemenea la datoriile pe care le cumulam..si la nonsalanta cu care indeplinesc acest lucru…si ma ingrozeste atat falsa lor putere, cat si falsa noastra naivitate.
Cati tineri isi pot urma visele, de cand sunt mici? Se doreste sa avem o societate cu cat mai multi cetateni care exceleaza in anumite domenii…dar, ce “infrastructura” ne este pusa la dispozitie pentru indeplinirea acestui lucru? Am cunoscut persoane, care spre exemplu vroiau sa fie piloti de formula 1. Cu ce ne ajuta statul in acest sens? Nici macar o pista nu avem…ce sa mai vorbesc de posibilitatea de a face cursuri in acest domeniu? Se fac doar studii…in care ni se spune ca anumite domenii sunt profitabile din punct de vedere material…si prin urmare, daca vrem sa stam bine la acest capitol..neaparat trebuie sa urmam calea impusa de ei. Si culmea e ca, nici macar nu iti ofera cine stie ce resurse financiare… E groaznic…am ajuns sa ma sufoc in propria mea tara…si totusi, raman la intrebarea…cand era mai bine…atunci sau acum?

Ca o stea!!!

Pupici Any:*:*:*

Bucurie

Vreau astazi sa-ntoarcem privirea in sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu luna.
Veniti sa-ndraznim sa simtim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum suna!



Solemna si grava ne turbura noaptea
Curgand pe izvoare si-n codrii fierband
Cu narile largi din gavanele palmei
Sorbim rasuflarea-i de fum si pamant.
O stea se prelinge in sus catre creasta
Inalta a cerului, clopot gigant.
O alta se sparge cu flacara muta
Si tandari astrale infige-n neant.
Cu trosnet un brad a cazut si aud
Din lut cum un mugur trudeste sa vie,
Am ochii la vesnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plina-i de grea bucurie.
Ma bucur cand moare o stea in inalt,
Ma bucur cand steaua pe ceruri rasare,
Ma bucura tainic oricare apus
Si-aprinsa, oricare ivire de soare.
Cand moare un brad doar samanta-i mai dainuie
Sa nasca padurea de maine din ea,
Iar steaua, murind, isi imprastie zgura
Prin haosul care mai naste vreo stea.
Spusese pe vremuri batranul Shakespeare
Ca noi chipul nostru-l cioplim ca-n arama
In pruncul din rodnicul pantec de mama,
La fel istovindu-ne-al zilelor sir,
Ca brazii ce mor lepadandu-si samanta
Sa creasca prin vreme razbind din pamant,



Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca sa vina si altii la rand.
Nu-i drept! E putin! Mai presus de luceferi
De brazi si de fiare suntem mai presus.
Caci faptele noastre si visele noastre
Traiesc peste clipa cand noi am apus.
Cand ultima raza se stinge din ochi
Si ultimul gand ni se stinge din minte,
Lasam dupa noi ce-am gandit si-am muncit
Acelor ce, multi, se vor naste-nainte.
Cu pasii gigantici pasind prin viata
Sapam grele urme pe lut si pe-nalt
De-o mie de ori mai adanci ca acelea
Ce monstrii arhaici le-au rupt in bazalt.
Iar visele noastre spre rod inmiit
In cei care vin se-altoiesc, si iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Ca suntem mai vesnici decat nesfarsirea.
Prieteni, veniti sa privim acest cer
Si codrii cu brazii si muntii din slava
Caci noi, numai noi, indraznim sa simtim
A nemuririi bucurie grozava.

(Nicolae Labis)

When i die

Lizuca & Patrocle

Pasesc usor… si roua-mi mangaie picioarele. Cu fiecare adiere de vant, simt cum inima-mi bate din ce in ce mai tare! Ma uit in zare si ma vad alergand…chipul fiindu-mi luminat de un imens zambet.
Incet, cu pasi marunti si cu privirea induiosatoare o vad venind spre mine. Imi dau seama, uitandu-ma in ochisorii ei blanzi, ca asteapta sa fie alintata, mangaiata, rasfatata…o iau in brate…o pup dulce pe scumpica si draguta de ea; in gluma, o alint criminala , pentru ca asa cum in aceste momente isi arata, mai presus de orice partea ei gingasa, de ingeras, am avut ocazia, acum cateva zile sa asist la o scena desprinsa parca din filmele de groaza. O pisicuta, mica si blanda, a avut nesansa de a se afla in preajma ei…si, manata de nu stiu ce instincte launtrice intunecate, ce ii completeaza trasaturile definitorii ale personalitatii ei, nu numai ca a atacat-o dar, nu s-a lasat pana ce nu a omorat-o. Ea e Moruta! O scumpete de catelusa…inteligenta, geloasa, rasfatata si, totodata, neanduplecata in ceea ce priveste posibilele amenintari.
Cat despre Costi se pot spune multe…e clar…mai rezervat in comparatie cu Morunu. Daca, spre exemplu mananci si nu ii dai si lui..a invatat sa se uite la tine cu niste ochisori ce nu inspira decat mila..si pur si simplu, privirea lui te inmoaie…Cel mult te maraie putin dar, la modul cel mai discret posibil..doar ca sa te atentioneze de prezenta si doleantele lui. E imposibil sa ii rezisti! Ii place sa fie alintat…plimbat cu masina, iar in acele momente adora sa isi scoata capul pe geam. E si el, de asemenea, inteligent, gelos, rasfatat…dar, in comparatie cu Moruta…posibil din cauza varstei, isi arata mai mult latura de mosnegut, care il face parca sa nu mai aiba atata flexibilitate si chef de miscare. Oricum, tot un catelus scump ramane. E si foarte gagicar:d…acum e langa tine si, e suficienta o singura clipa de neatentie, pentru ca sa poata fugi spre “mandrele” lui.
Ramai fascinat de loialitatea, duiosia, tandretea, zburdalnicia lor. Au niste sufletele mai mult decat minunate, ce reusesc sa trezeasca in tine sentimente de nedescris. Ii alint in nenumarate feluri..si imi place la nebunie cand le spun Lizuca si Patrocle!
Si cand stau si ma gandesc ca, pana nu demult, catelusii de talia lor nu prezentau nici un interes pentru mine. Acest lucru imi reconfirma ideea cum ca, frumusetea interioara e cu mult mai interesanta decat cea exterioara, care ramane la stadiul de lucru efemer. E imposibil sa nu te atasezi de ei…incet-incet, dar sigur!

Big big world!

Part of my past...

Humanizer

Urmaresc stirile, caut emisiuni interesante la televizor…si in toate incercarile mele de a gasi acel plus de valoare, de a descoperi acel fond din lucrurile promovate cu atata interes de catre media din zilele noastre…ajung sa ma izbesc mai mereu, de acelasi rezultat: superficialitate, superficialitate, superficialitate! Ma aflu in postura in care redescopar acelasi tablou mai mult decat spalacit, diferenta dintre emisiuni/ televiziuni/ ziare, fiind data doar de faptul ca el este privit din unghiuri diferite, prin urmare se presupune ca ar genera dezbateri/ concluzii diferite (dar, cum spuneam…eu raman la parerea mea, ca doar se presupune acest lucru).
“Complexitatea” tabloului devine subiect monden, captivant si resimtim prezenta acelui “minunat, benefic” efect de turma. Cine nu se aliniaza trendului si refuza modernul ajunge sa fie privit cu circumpsectie….Culmea e ca, elementele componente ale peisajului, au mai mult decat o forma naturala, care este in esenta pura..dar, ce importanta se mai poate acorda acestora, cand modul de redare este distorsionat?
Ne complacem in acest stil de viata si refuzam sa punem suflet in actiunile noastre de zi cu zi, participand astfel la un proces ce are loc de ceva timp, care a inceput lent…dar, mergand mana in mana cu cel al globalizarii, ritmul acestuia creste simtitor. Se presupune ca nevoia ne impune sa calcam pedala de acceleratie pana la podea, pentru a putea face fata noilor cerinte…dar, cand acceptam sa participam la acest joc, viata noastra ajunge sa nu mai fie viata noastra. E viata celor din jur, pentru care suntem dispusi sa facem atatea sacrificii. Acest proces ne transforma in simpli roboti. Acceptam cu atata usurinta sa ne vindem sufletele, umanul din noi..pentru ce? Putere, bani, celebritate…dar, cui ii mai sunt folositoare toate acestea cand trecem in nefiinta? Ce e dincolo…nimeni nu stie cu siguranta…ni se ofera tot felul de ipoteze (oricum neconfirmate), asa ca se merita sa nu ne uitam niciodata conditia de fiinta umana si sa actionam ca atare.
Cum bine spune Isabel Allende in cartulia sa, Paula: "...Tacere inainte de nastere, tacere dupa moarte, viata e doar un zgomot intre doua taceri insondabile".