Reflectii

Ma uit in stanga, ma uit in dreapta…incerc sa fug dar, parca e ceva care ma retine. Sa dau inapoi nu sta in firea mea. Ma simt confuza…parca as fi intr-un labirint si, oricat as incerca sa gasesc o cale de iesire nimic nu ma ajuta (ratiunea, fizicul, psihicul).
Ma hotarasc sa privesc cu calm lucrurile, pentru ca doar asa pot sa imi pun in miscare motorasul principal. Realizez ca e pacat sa ma agat de lucrurile care imi creeaza confuzie, si ca ar fi de preferat sa ma concentrez pe acele elemente, din viata mea, care imi aduc zambetul pe buze, fericirea. Intr-adevar, e mai usor sa fii pesimist…e mai usor sa renunti…e mai usor sa fugi. Nimic nu e intamplator si, oricat de dificile ar putea parea unele momente pe care le traim, toate isi au rostul lor.
Poate e nevoie de o noua introspectie (cu toate ca acesta ar trebui sa fie un proces continuu), care sa ma ajute sa ma redefinesc, sa sustina consolidarea pilonilor principali ai viitoarei constructii, sa restabilesc raportul dintre mine si cei din jur. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat apar si mai multe intrebari. Ma simt atat de mica in raport cu tot ce ne inconjoara. Dar, desi am senzatia asta, nu poate fi vorba de inferioritate pentru ca, totul tine de psihicul nostru si de felul in care ne privim si ne acceptam. Fiecare din noi are rolul lui pe acest pamant , indiferent daca vrem sa il constientizam sau din contra, alegem sa traim intr-o lume abstracta, o lume doar a noastra.
Ca o mica paralela la ceea ce am spus, mi-am regasit ideile intr-un fragment, pe care il voi reproduce in continuare, ce apartine lui M. Scott Peck, din cartuluia sa, intitulata “Psihologia minciunii”:
‘…de ce sa mai intelegem? De ce sa mai facem sau sa mai invatam ceva? Raspunsul este simplu, pentru ca este mult mai bine - mai rodnic si mai constructiv – sa avem o sclipire de intelegere asupra a ceea ce suntem decat sa ratacim in intuneric….
Tolkien: Nu ne este dat noua sa stapanim toate marginile lumii, ci sa facem ceea ce este in noi in anii care ne sunt haraziti, retezand de la radacina raul din campurile pe care le cunoastem, astfel incat cei ce vor trai dupa noi sa poata avea un pamant curat, pe care sa-l lucreze. Ceea ce vor avea nu ne este dat noua sa conducem.’
Sunt mult prea frumoase si pline de intelepciune cuvintele autorului pentru ca sa mai pot adauga ceva. In final, raman cu gandurile mele si nutresc la altele mai optimiste si mai pline de viata.

Zambetul unui omulet fericit!

Pe zi ce trece imi dau seama ca realitatea trecutului e foarte diferita de realitatea prezentului; cand spun acest lucru iau in calcul, in special, persoane (foarte dragi si apropiate) si, ma intristez la gandul ca anumite momente si evenimente din viata noastra pot produce schimbari atat de majore incat, poate intervini o detasare si o distantare, a carei traiectorie o vad iremediabil schimbata.
Am trait cu speranta…mai bine spus, mi-am dorit din tot sufletelul meu, sa conserv acea parte din trecut, atat de draga, si…totodata, sa reusesc sa ma aliniez (in limita posibilitatilor pe care le accepta personalitatea mea) la noile ‘cerinte’, care in mod firesc capata o noua dimensiune, odata cu trcerea timpului. Dar, pur si simplu, mi-am dat seama de imposibilitatea infaptuirii acestui lucru. Nu vreau sa condamn nimic…ci, asa cum am spus anterior, felul de a fi si de a deveni al fiecaruia, in viata asta, poate sa necesite pe parcurs, alte motivatii, concepte, persoane etc., pentru a conferi fiecaruia ceea ce isi doreste (in limita in care, cei in cauza, isi definesc ca scop fericirea in viata sau orice alte obiective pe care viseaza sa si le implineasca).
Desi ma intristeaza aceasta concluzie…speranta ca lucrurile sa fi capatat o alta forma era doar in imaginatia mea, era o idee total nefondata, bazata doar pe realitatea pe care o stiam, din trecut, si pe care nu am vrut sa o mai aliniez la prezent. Cu siguranta pentru ca imi placea la nebunie forma de dinainte.
Raman cu zambetul pe buze gandindu-ma la toate momentele frumoase petrecute…si, sper ca acestea sa se pastreze mereu vii in memoria mea, pentru ca nu as vrea niciodata sa pierd si ultimul lucru care mi-a mai ramas din aceasta povestioara…cand spun ultimul lucru ma refer la zambetul acela minunat de omulet fericit, pe care amintirile mi-l starnesc!

Stii ce e culmea? Nici bine nu ai ‘plecat’ efectiv ..si..deja IMI E DOR DE TINE!!!