La recomandarea unei colege, am inceput sa lecturez "Curajul de a fi tu insuti" (Jacques Salome). Mereu a palpait, mai intens sau mai anemic, o luminita care intrezarea nenumarate itinerarii magice, spre o mai buna cunoastere, atat a propriei mele persoane, cat si a celor din jur. Ceva mai presus de mine, ma atragea mai ceva ca un magnet spre aceasta zona, indiferent ca era vorba de un stimul sub forma unei carti, a unei persoane intalnite, a unei priviri fugare pe strada, a observarii oamenilor din jurul meu si a naturii..etc. Lista ar putea continua fara nicio problema. Astfel, am ajuns sa descopar lucruri nebanuite, dincolo de tot ce insemna rutina mea de zi cu zi. E drept, mai sunt inca perioade in care ma las angrenata de evenimente si imi scapa esenta magica din viata mea, ca mai apoi, dintr-un motiv sau altul, sa imi dau seama ca sufletelul meu are nevoie de ceva, ca ii lipseste ceva, chiar daca aparent are acces la tot ce ar putea avea nevoie. Pentru ca mai apoi sa fie suficient sa port o discutie cu cineva, sa surprind o privire care ma indeamna sa cutez sa sparg gheata de suprafata, pentru a-mi trezi simturile si a ma face constienta, prezenta.
Asa s-a intamplat cu aceasta minunata carte; de la primele pagini, sufletelul meu a inceput sa rezoneze cu ideile autorului, cu modul sau de exprimare, cu trairea insasi, pe care multitudinea de cuvinte a generat-o! E atat de frumos sa stii ca o aparenta pasivitate, contrasteaza puternic cu o vibratie si o traire fara margini ale sufletului. Nu, si nici macar nu am inchis ochisorii. Stau si scriu aceste randuri si imi simt sufletelul cum se joaca ca un copilas care nu stie nici ca trebuie sa stea potolit, nu stie sa asculte de nimic; in schimb, stie ca trebuie sa fie!!
Ce m-a adus aici? Emotiile si sentimentele transmise de autor prin cuvintele lui magice. Mi-a ramas in capusor faptul ca realitatea, este partea exterioara a vietii noastre si realul, este dat de partea interioara din noi. Acea parte autentica care isi cere dreptul la viata, traire, frumusete, emotie, zambet, copilarie, zburdalnicie, puritate....cum ai putea sa ii rezisti? Una dintre cele mai mari placeri pe care viata mi-a daruit-o este sa invat sa ma descopar, sa ma observ, sa traiesc...si mai presus decat orice..SA FIU! Asta aleg din nou astazi, dincolo de aparente, de cuvinte rostite fara sens, de tot ce este lipsit de importanta.
Inchei cu un pasaj minunat din cartulie:
"Intr-o zi i-am dat întîlnire iubirii mele într-o cafenea. Am ajuns mai devreme şi am văzut intrînd o femeie şi un bărbat ceva mai în vîrstă decît mine. S-au aşezat la o masă alăturată, în faţa mea, fără să mă vadă, fiecare pierdut în privirea celuilalt. La un moment dat, femeia a făcut un gest neobişnuit, neaşteptat, într-un elan de tandreţe, o dovadă de iubire: a atins obrazul bărbatului cu un gest uşor atît de delicat, 1-a privit atît de intens, că buza lui a început să tremure uşor. Am fost uimit să văd acea femeie oferind un gest atît de intens bărbatului iubit. Mi-a venit să plîng şi am hohotit pe tăcute dintr-un prea plin de fericire.
Seara mea a fost complet transformată. Am primit şi eu acest gest binecuvîntat ca pe un dar, o ofrandă neaşteptată. Cea pe care o aşteptam m-a găsit vesel, bun, „minunat" (după spusele ei), mulţumită acestui gest adresat de o necunoscută iubitului ei. Nu i-am revăzut niciodată, dar am rămas în lumina strălucitoare a acestei treziri timp de mai multe zile, graţie forţei, prezenţei, calităţii si strălucirii iubirii pe care am surprins-o în acel gest simplu şi în felul în care a fost primit. Am avut impresia că am devenit eu însumi mai sensibil, mai inteligent, parcă străbătut de raza acelui gest de iubire.
Emoţia este efemeră şi iraţională. Iraţională, în sensul că transcende total obiceiurile noastre şi ne învăluie.
Cînd sîntem deschişi primim cu naturaleţe o emoţie şi îi acordăm locul cuvenit.
Emoţia este un miracol care pătrunde în cotidian. Este minunea ce se naşte dintr-o dată pentru a ne purta către crearea şi reîmprospătarea neaşteptată a prezentului."
