Moments...

Din cauza anumitor circumstante..ce se petrec in viata mea..am putut sa asist, saptamanile acestea la altfel de pasaje de poveste, ai caror protagonisti erau in mare parte oameni cu diverse probleme. Nefiind obisnuita sa fiu prezenta in astfel de locuri asa de mult timp si totodata, necunoscand persoane ce ar putea suferi de anumite boli, am ramas oarecum marcata de tot ce inseamna cuvintele "spital" si "pacient" in zilele noastre. Astazi, mi-a atras atentia un barbat inalt, facut..care la prima vedere imi inspira putere. Toate bune si frumoase pana cand l-am vazut cum se deplasa (lent, abia tragandu-si picioarele, parca era un batranel, desi pun pariu ca avea in jur de 40 si ceva de ani)...ceva din mine nu a vrut sa puna egal intre parerea pe care mi-o formasem doar uitandu-ma la acel barbat..si parerea ulterioara (in miscare). Mintea mea nu vroia sa accepte ca un corp, ce parea atat de sanatos era totodata atat de subred...
Am observat mai multe tipare..bolnavi care stau linistiti in patul lor..tacuti..cuprinsi de boala si care parca se complac in tot ce le-a rezervat viata. Cunosc situatia de fapt si nu sunt in stare..sau poate nu vor..sa incerce o alta nota de spirit. De asemenea, o alta "gasca" era formata din cei care desi stiau ca ceea ce au este incurabil..emanau viata, daca se poate spune asa..aproape mereu cu zambetul pe buze si cu glumitele de rigoare in repertoriu. Incerca sa profite de tot ce mai inseamna viata pentru ei...
Langa patul fiecaruia se afla o noptiera, pe care se gasesc medicamentele prescrise...si nu vorbesc de 1, 2, 3 pastile (astea sunt putine), plus perfuziile si injectiile pe care trebuie sa le faca..o adevarata nebunie pentru mine. Momentul in care asistentele vin la fiecare pacient ca sa ii administreze doza zilnica de "substante", il asociez cu momentul in care o mama vine la copil ca sa il hraneasca, numai ca lipseste acea dragoste, acel devotament fata de propriul copil. Aici, fiecare personaj e pur si simplul un individ in plus de care ele trebuie sa aiba grija. Si asa ca sunt satule de nebunia din fiecare zi din spital. Mi-a parut rau sa pecep pacientii (oameni maturi), drept niste copii...dar, asta este impresia pe care mi-au lasat-o...ce face boala din noi?unde ne dispare puterea, pofta de viata, optimismul, maturitatea, mai precis propria noastra personalitate? Oare ceea ce parem la suprafata nu e decat o fatada..si ca in realitate..continuam sa fim toata viata niste copii? Ca o ironie eu tot timpul am sustinut aceasta idee (cum ca fiecare din noi, indiferent de varsta pe care o are, detine o particica din propriul el, ce va fi mereu copil..si care se manifesta in anumite momente)..dar, nu m-am gandit la sensul acesta mai profund...in care parem oameni maturi, puternici..doar din obligatia de a ne adapta la conditiile impuse de viata...mmm..ramane pentru mine un caz deschis..la care cu siguranta ca ma voi mai gandi..
Revenind, imi pare rau ca nu am vazut asistente ce isi fac munca cu devotament si placere. Mi-au lasat impresia ca ceea ce fac e pentru ca asa trebuie..asa li s-a impus..si nicidecum ca asa vor..ca ele si-ar fi ales acest drum in viata. Stiu ca e greu, mai ales in zilele noastre, in care timpul nu mai ajunge, si in care stresul vine pe toate caile posibile si ne afecteaza din ce in ce mai mult. Oare e asa de dificil sa gasim putina bunavointa in noi si sa incercam sa lasam raul la o parte (nu sa ne facem ca nu il vedem sau sa vrem sa fugim de el)..ci sa punem putina viata in munca de zi cu zi?
Nu m-am uitat in curtea vecinului inainte sa ma uit in a mea...recunosc ca si eu mai am perioade in care ma las coplesita de probleme, de grijile de zi cu zi, de tumultul asta numit "viata", de stres..dar, dupa ceva timp ma trezesc..ma uit la mine si nu imi place...si atunci incerc sa dau "viata" propriei mele vieti. Inca nu am murit..si pana voi ajunge la acel moment vreau sa ma bucur de fiecare chestie marunta care mi se intampla.
Ca o mica paranteza..niciodata nu am suportat pastilele..deoarece am incredere in imunitatea propriului meu sistem. Cred cu convingere..mai ales daca e vorba de anumite dureri minore ca nu e nevoie sa recurgem de fiecare data la medicamente. Ce rost are sa ne invatam propriul corp sa depinda de ele? De-a lungul vietii am vazut persoane care la cea mai mica durere..de cap, spate..sau oricare alta..imediat se duc constiincios la sertarasul cu "facatoarele de minuni"..sau daca nu la cea mai apropiata farmacie..si gata..problema e rezolvata. Nu..nu..nu sunt de acord. Totodata, am mai vazut persoane ce au urmat riguros tratamentul prescris de medic..si culmea..starea lor nu s-a ameliorat..din contra, se simteau chiar si mai rau..si cand au renuntat la acel tratament si au invatat sa se cunoasca pe sine, sa isi asculte propriul corp au invatat ce e mai bine sa faca pentru ei. Astfel de persoane le consider puternice. Organismul ne da semne de fiecare data cand ceva nu e in regula cu noi, important e sa fim atenti si sa nu ne gandim sa amanam nici o clipa analiza semnificatiei lor.

Sunt convinsa ca fiecare are un punct pana la care poate ajunge. De acolo, indiferent de cum ai trait, intr-un mod mai sanatos sau mai nesanatos, totul se naruie (cu toate ca eu nu consider ca se naruie..privesc moartea..ca pe un soi de nou inceput, care duce spre ceva la care noi ca oameni de rand, nu accedem). Ar fi asa de multe de spus..ideea e ca eu vroiam sa transmit un mesaj..sa invatam sa ne bucuram de acest DAR ce ne-a fost dat, numit "viata", sa nu ii dam cu piciorul, pentru ca sfarsim sa ni se dea cu piciorul..si e pacat. Gura lumii nu conteaza..indiferent de ce o sa facem o sa gaseasca motive sa vorbeasca..pe mine nu ma intereseaza de nici o culoare; conteaza propriile noastre dorinte, vise..sa incercam sa nu ni le spulberam..ci sa le cladim cat mai frumos..