Mitul lui Sisif

Aristotel. „Afirmând că totul e adevărat, afirmăm adevărul afirmaţiei opuse şi, în consecinţă, falsitatea propriei noastre teze (căci afirmaţia opusă nu admite că ea poate fi adevărată). Şi dacă spunem că totul este fals, înseamnă că şi această afirmaţie e falsă. Dacă susţinem că nu e falsă decât afirmaţia opusă afirmaţiei noastre sau că numai afirmaţia noastră nu e falsă, ne vedem totuşi siliţi să admitem un număr infinit de judecăţi adevărate sau false. Căci acela care emite o afirmaţie adevărată rosteşte în acelaşi timp că ea este adevărată, şi tot aşa la infinit."
Acest cerc vicios nu-i decât primul dintr-o serie în care spiritul ce se apleacă asupra lui însuşi se pierde într-o rotire vertiginoasă. Tocmai simplitatea acestor paradoxuri le face ireductibile. Oricare ar fî jocurile de cuvinte şi acrobaţiile logicii, a înţelege înseamnă, înainte de orice, a unifica. Dorinţa profundă a spiritului, chiar şi în demersurile sale cele mai evoluate, se întâlneşte cu sentimentul inconştient al omului în faţa universului său: ea este exigenţă de familiaritate, sete de claritate.
Pentru om, a înţelege lumea înseamnă a o reduce la uman, a o însemna cu pecetea sa. Universul pisicii nu-i acelaşi cu universul furnicarului. Truismul „Orice gândire este antropomorfică" are tocmai acest sens. Tot astfel, spiritul care încearcă să înţeleagă realitatea nu poate să se considere satisfăcut decât dacă o reduce în termeni de gândire. Dacă omul ar şti că şi universul poate să iubească şi să sufere, ar fi împăcat!
Dacă gândirea ar descoperi în oglinzile schimbătoare ale fenomenelor relaţii eterne care să le poată rezuma şi care să se rezume pe ele însele într-un principiu unic, am putea vorbi de o fericire a spiritului în faţa căreia mitul preafericiţilor n-ar fi decât o plăsmuire ridicolă. Această nostalgie după unitate, această sete de absolut ilustrează mişcarea esenţială a dramei umane. Dar faptul că o asemenea nostalgie există nu-l implică neapărat şi pe acela că ea trebuie de îndată potolită; căci dacă, trecând peste prăpastia care desparte dorinţa de cucerire, afirmăm împreună cu Parmenide realitatea acelui Unu (oricare ar fi el), cădem în ridicola contradicţie a unui spirit care afirmă unitatea totală şi dovedeşte prin chiar această afirmaţie propria sa diferenţă şi diversitatea pe care pretindea s-o rezolve. Acest al doilea cerc vicios e de-ajuns spre a ne ucide speranţele. Şi acestea sunt tot evidenţe. Voi repeta din nou că ele nu sunt interesante în sine, ci prin consecinţele pe care le pot avea. Cunosc şi o altă evidenţă: ea îmi spune că omul e muritor. Totuşi, sunt puţini la număr cei care au tras de aici ultimele concluzii. În acest eseu trebuie să considerăm ca o perpetuă referinţă decalajul constant dintre ceea ce ne închipuim că ştim şi ceea ce ştim în realitate, consimţământul practic şi ignoranţa simulată datorită căreia trăim cu idei care, dacă am fi cu adevărat pătrunşi de ele, ar trebui să ne modifice fundamental existenţa. În faţa acestei contradicţii inextricabile a spiritului, vom putea înţelege şi mai bine divorţul care ne separă de propriile noastre creaţii! Atâta vreme cât spiritul tace în lumea imobilă a speranţelor sale, totul se reflectă şi se ordonează în unitatea nostalgiei sale. Dar la prima lui mişcare această lume se sparge şi se prăbuşeşte: o infinitate de cioburi scânteietoare se oferă cunoaşterii. E inutilă orice speranţă de a mai reconstitui vreodată suprafaţa familiară şi liniştită care să ne aducă pacea inimii. După atitea secole de căutări, după atâtea abdicări ale atâtor ginditori, ştim prea bine că acest lucru e adevărat pentru întreaga noastră cunoaştere. Cu excepţia raţionaliştilor de profesie, nimeni nu mai speră azi în adevărata cunoaştere. Dacă ar fi să se scrie singura istorie semnificativă a gindirii omeneşti, ar trebui alcătuită aceea a pocăinţelor ei succesive şi a neputinţei ei.
Într-adevăr, despre cine şi despre ce pot să spun: „Cunosc asta!" Îmi pot pune inima la încercare şi socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge şi socotesc de asemenea că există. Aici se opreşte ştiinţa mea, tot restul e construcţie. Căci, dacă încerc să înţeleg acest eu de a cărui existenţă sunt sigur, dacă încerc să-l definesc şi să-l rezum, el nu mai este decât o apă care-mi curge printre degete. Pot să desenez rând pe rând toate chipurile pe care ştie a le lua şi pe toate cele ce i-au fost atribuite, educaţia, originea, înflăcărarea sau tăcerile, măreţia sau josnicia. Dar nu poţi adiţiona chipuri. Propria-mi inimă va rămâne totdeauna pentru mine de nedefinit.
Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin. În psihologie ca şi în logică există adevăruri, dar nu adevărul. Cuvintele lui Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi" au tot atâta valoare cât şi acel „fii virtuos" rostit în confesionalele noastre. Amândouă dezvăluie o nostalgie şi în acelaşi timp o ignoranţă. Sunt jocuri sterile pe marginea unor mari probleme. Nu sunt legitime decât exact în măsura în care sunt aproximative.
…dacă pot prin ştiinţă să cuprind fenomenele şi să le enumăr, asta nu înseamnă că pot să înţeleg lumea…
Dar poate nicicând n-a fost mai viu atacul împotriva raţiunii decât în vremea noastră. Începând cu marele strigăt al lui Zarathustra: „Din întâmplare, e cea mai veche nobleţe a lumii. Am redat-o tuturor lucrurilor când am spus că deasupra lor nici o voinţă eternă nu voia", cu boala mortală a lui Kierkegaard, „acel rău care sfârşeşte în moarte, fără ca după ea să mai urmeze ceva", temele semnificative şi chinuitoare ale gândirii absurde au urmat una alteia.
Kierkegaard, poate cel mai interesant dintre toţi, cel puţin în ceea ce priveşte o parte a existenţei sale, nu numai că descoperă absurdul, dar îl şi trăieşte. Acest om care scrie: „Mutismul cel mai sigur nu-i să taci, ci să vorbeşti", se asigură mai întâi că nici un adevăr nu-i absolut şi că deci această existenţă imposibilă în sine nu poate deveni satisfăcătoare prin el.
Spiritul trezit de această exigenţă caută, dar nu găseşte decât contradicţii şi nebunie. Ceea ce nu înţeleg e iraţional. Şi lumea e plina de iraţionale. Ea însăşi, de vreme ce nu-i înţeleg semnificaţia unică", nu-i decât un imens iraţional. Să putem spune o singură dată „e limpede", şi totul ar fi salvat. Dar aceşti oameni proclamă pe întrecute că nimic nu e limpede, că totul e haos, că omul nu posedă decât propria sa clarviziune şi cunoaşterea precisă a zidurilor care-l înconjoară.
Absurdul se naşte din această confruntare între chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agăţăm din răsputeri, căci din el se poate naşte consecvenţa unei vieţi. Iraţionalul, nostalgia umană şi absurdul care tâşnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie în chip necesar să ia sfârşit cu toată logica de care o existenţă este în stare.
Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente, tăceri, războaie şi păci absurde. În fiecare din aceste cazuri, absurditatea se naşte dintr-o comparaţie. Sunt deci îndreptăţit să spun că sentimentul absurdităţii nu ia naştere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci că el ţâşneşte din comparaţia făcută între o stare de fapt şi o anumită realitate, între o acţiune şi lumea care o depăşeşte. Absurdul este, în esenţă, un divorţ. El nu există în nici unul din elementele comparate. El se naşte din confruntarea lor.
Pe planul inteligenţei, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea vreun sens), nici în lume, ci în prezenţa lor comună. Pentru moment, el e singura legătură care-i uneşte. Dacă vreau să rămân în limitele evidenţelor, ştiu ce vrea omul, ştiu ce-i oferă lumea, iar acum pot să spun că mai ştiu şi ceea ce-i uneşte. N-am nevoie să merg mai departe. O singură certitudine îi este de-ajuns celui ce caută. Important e doar să tragă din ea toate consecinţele.

Albert Camus