Am invatat ca...

Dincolo de "aparentul" nostru 'eu' exista o multitudine de posibilitati de extindere a limitelor impuse mai mult sau mai putin de existenta noastra. E atat de tentant sa ramanem ancorati in aceasta lume, incat de cele mai multe ori ne lasam purtati de val; si cum trecerea timpului nu face altceva decat sa acutizeze aceasta ancora, traim ca simpli spectatori ai propriei piese, pe care ne va fi din ce in ce mai greu sa o parasim.
Cand eram mai micuta imi puneam deseori intrebari de genul: "care e rostul meu in aceasta viata?" sau "cine sunt eu?"; intrebari, la care de obicei gaseam raspunsuri diverse si uneori contradictorii, incat simteam ca ma afund in propriul abis. Trecerea timpului mi-a aratat faptul ca rostul meu in viata e sa traiesc cu inima deschisa si sa ma las purtata de "dorintele" sufletelului meu, sa fiu prezenta acum si aici, indiferent de orice posibila localizare al acestui "aici". Fiecare experienta aduce cu sine o bucurie de care ma simt din ce in ce mai 'dependenta'. Sunt atat de multe posibilitati si drumuri de urmat incat e pacat ca acestea sa nu aduca lumina, chiar si in cele mai intunecate poteci. In privinta acestui 'eu' pot spune ca e mereu, intr-o mai mare sau mai mica masura in plina dezvoltare. Nu poate fi ceva prestabilit cu care sa traiesc tot restul vietii mele, pentru ca exista in jurul meu enorm de multi factori care ma pot face sa privesc lucrurile dintr-o alta perspectiva; Am invatat ca poti sa iti creezi propria piesa de teatru si prin urmare sa devii mai mult decat un simplu spectator.
Sunt momente in care ma intreb de ce simt intr-un anumit fel, de ce ar trebui sa o apuc pe un anumit drumulet daca partea rationala nu gaseste o logica care sa sustina aceste simtaminte. Si dincolo de aceste lucruri, daca prind destul curaj ca sa imi urmez chemarea sufletelului si am rabdare suficienta sa las timpul sa treaca, raspunsurile vor veni, lucrurile se vor aranja si vor capata forma potrivita. Si atunci simt acea bucurie care ma indeamna sa continui sa traiesc conform propriilor principii, indiferent daca sunt acceptate sau nu de cei din jur. In fond, e viata noastra si lucrurile pot parea atat de diferit din exterior, mai ales atunci cand ochisorii care analizeaza au deja pareri adanc inradacinate in privinta multor aspecte. E greu de combatut asa ceva si la o adica, ce rost are sa duci o lupta care stii de la inceput ca nu se va finaliza cu succes? Consider ca nu are rost sa ne incarcam sufletelul cu astfel de 'lupte'! Cea mai frumoasa alegere e sa traim asa cum simtim!

Idei

Uitandu-ma peste noutatile de pe facebook, am dat peste urmatorul articol "Oameni de poveste- Bunatatea, esenta vietii"..si mintea mea a inceput sa cutreiere si ganduri diverse ma incantau cu prezenta lor. Sunt total de acord cu ultima parte din titlu! E pur si simplu minunat sa raspandesti bunatatea din tine si apoi sa fii atent si la efectele ei, fara a se intelege ca actiunea este realizata in mod premeditat. Din contra, trebuie sa vina din sufletel, sa simti puterea ei si apoi sa constientizezi efectele ei. Bunatatea are darul de a inmuia chiar si aparent, cea mai rezistenta inimioara..e nevoie doar de rabdare si timp..
Si mai mult decat atat e important sa constientizam cine suntem, sa ne traim viata asa cum simtim (fara a fi nevoie de prea multe explicatii suplimentare - atata timp cat nu cautam sa ranim ci, din contra sa adaugam putin frumos in viata noastra si a celor din jur) si sa fim atenti la ceea ce transmitem, pentru ca de cele mai multe ori aia si primim inapoi.
Nu au trecut multe zile de cand am aflat ca vecinul meu a decedat..desi avea doar putin peste 50 de anisori. Mi se pare atat de ciudat si totodata greu de acceptat ca o persoana pe care o vezi atat de plina de viata in cateva saptamani sa nu mai fie printre noi, dintr-un motiv sau altul. Bineinteles ca socul este mult mai mare atunci cand aparent, acea persoana este sanatoasa. Am facut trecerea de la bunatate, la viata si la moarte pentru ca sa subliniez importanta modului in care alegem sa ne traim viata. Intr-adevar este o certitudine faptul ca la un moment dat vom muri; in ceea ce ma priveste sunt extrem de impacata cu ideea, indiferent de momentul in care va avea loc, problema e cu persoanele din jurul meu, care sunt mai mult sau mai putin apropiate fata de mine. Dar e un lucru pe care trebuie sa invat sa il gestionez..
Mergeam zilele trecute pe strada si ma uitam la diverse persoane pe care le intalneam..trebuie sa recunosc ca mi se pare fascinant cum suntem prinsi in aceste corpuri care au o anumita forma, avand aceste chipuri care au anumite trasaturi, dincolo de dorinta noastra..si cat de mult ajung uneori ele sa conteze, sa faca diferenta dintre a fi simpatizat sau a nu fi simpatizat, a obtine anumite favoruri sau a nu le obtine etc. Si apoi simt o dorinta si mai arzatoare de a cunoaste sufletele care se ascund in spatele acestor "masti". Cred ca cel mai evident exemplu l-am intalnit la persoanele mai in varsta, unde trecerea anilor a lasat "semne" destul de pronuntate. In fond, acestea sunt lucruri neimportante in comparatie cu bogatia sufletului si frumusetea lui.
Si pentru a incheia, las urmatorul citat sa exprime parte din ceea ce simt si eu: