Bucurie

Vreau astazi sa-ntoarcem privirea in sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu luna.
Veniti sa-ndraznim sa simtim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum suna!



Solemna si grava ne turbura noaptea
Curgand pe izvoare si-n codrii fierband
Cu narile largi din gavanele palmei
Sorbim rasuflarea-i de fum si pamant.
O stea se prelinge in sus catre creasta
Inalta a cerului, clopot gigant.
O alta se sparge cu flacara muta
Si tandari astrale infige-n neant.
Cu trosnet un brad a cazut si aud
Din lut cum un mugur trudeste sa vie,
Am ochii la vesnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plina-i de grea bucurie.
Ma bucur cand moare o stea in inalt,
Ma bucur cand steaua pe ceruri rasare,
Ma bucura tainic oricare apus
Si-aprinsa, oricare ivire de soare.
Cand moare un brad doar samanta-i mai dainuie
Sa nasca padurea de maine din ea,
Iar steaua, murind, isi imprastie zgura
Prin haosul care mai naste vreo stea.
Spusese pe vremuri batranul Shakespeare
Ca noi chipul nostru-l cioplim ca-n arama
In pruncul din rodnicul pantec de mama,
La fel istovindu-ne-al zilelor sir,
Ca brazii ce mor lepadandu-si samanta
Sa creasca prin vreme razbind din pamant,



Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca sa vina si altii la rand.
Nu-i drept! E putin! Mai presus de luceferi
De brazi si de fiare suntem mai presus.
Caci faptele noastre si visele noastre
Traiesc peste clipa cand noi am apus.
Cand ultima raza se stinge din ochi
Si ultimul gand ni se stinge din minte,
Lasam dupa noi ce-am gandit si-am muncit
Acelor ce, multi, se vor naste-nainte.
Cu pasii gigantici pasind prin viata
Sapam grele urme pe lut si pe-nalt
De-o mie de ori mai adanci ca acelea
Ce monstrii arhaici le-au rupt in bazalt.
Iar visele noastre spre rod inmiit
In cei care vin se-altoiesc, si iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Ca suntem mai vesnici decat nesfarsirea.
Prieteni, veniti sa privim acest cer
Si codrii cu brazii si muntii din slava
Caci noi, numai noi, indraznim sa simtim
A nemuririi bucurie grozava.

(Nicolae Labis)

When i die

Lizuca & Patrocle

Pasesc usor… si roua-mi mangaie picioarele. Cu fiecare adiere de vant, simt cum inima-mi bate din ce in ce mai tare! Ma uit in zare si ma vad alergand…chipul fiindu-mi luminat de un imens zambet.
Incet, cu pasi marunti si cu privirea induiosatoare o vad venind spre mine. Imi dau seama, uitandu-ma in ochisorii ei blanzi, ca asteapta sa fie alintata, mangaiata, rasfatata…o iau in brate…o pup dulce pe scumpica si draguta de ea; in gluma, o alint criminala , pentru ca asa cum in aceste momente isi arata, mai presus de orice partea ei gingasa, de ingeras, am avut ocazia, acum cateva zile sa asist la o scena desprinsa parca din filmele de groaza. O pisicuta, mica si blanda, a avut nesansa de a se afla in preajma ei…si, manata de nu stiu ce instincte launtrice intunecate, ce ii completeaza trasaturile definitorii ale personalitatii ei, nu numai ca a atacat-o dar, nu s-a lasat pana ce nu a omorat-o. Ea e Moruta! O scumpete de catelusa…inteligenta, geloasa, rasfatata si, totodata, neanduplecata in ceea ce priveste posibilele amenintari.
Cat despre Costi se pot spune multe…e clar…mai rezervat in comparatie cu Morunu. Daca, spre exemplu mananci si nu ii dai si lui..a invatat sa se uite la tine cu niste ochisori ce nu inspira decat mila..si pur si simplu, privirea lui te inmoaie…Cel mult te maraie putin dar, la modul cel mai discret posibil..doar ca sa te atentioneze de prezenta si doleantele lui. E imposibil sa ii rezisti! Ii place sa fie alintat…plimbat cu masina, iar in acele momente adora sa isi scoata capul pe geam. E si el, de asemenea, inteligent, gelos, rasfatat…dar, in comparatie cu Moruta…posibil din cauza varstei, isi arata mai mult latura de mosnegut, care il face parca sa nu mai aiba atata flexibilitate si chef de miscare. Oricum, tot un catelus scump ramane. E si foarte gagicar:d…acum e langa tine si, e suficienta o singura clipa de neatentie, pentru ca sa poata fugi spre “mandrele” lui.
Ramai fascinat de loialitatea, duiosia, tandretea, zburdalnicia lor. Au niste sufletele mai mult decat minunate, ce reusesc sa trezeasca in tine sentimente de nedescris. Ii alint in nenumarate feluri..si imi place la nebunie cand le spun Lizuca si Patrocle!
Si cand stau si ma gandesc ca, pana nu demult, catelusii de talia lor nu prezentau nici un interes pentru mine. Acest lucru imi reconfirma ideea cum ca, frumusetea interioara e cu mult mai interesanta decat cea exterioara, care ramane la stadiul de lucru efemer. E imposibil sa nu te atasezi de ei…incet-incet, dar sigur!

Big big world!

Part of my past...

Humanizer

Urmaresc stirile, caut emisiuni interesante la televizor…si in toate incercarile mele de a gasi acel plus de valoare, de a descoperi acel fond din lucrurile promovate cu atata interes de catre media din zilele noastre…ajung sa ma izbesc mai mereu, de acelasi rezultat: superficialitate, superficialitate, superficialitate! Ma aflu in postura in care redescopar acelasi tablou mai mult decat spalacit, diferenta dintre emisiuni/ televiziuni/ ziare, fiind data doar de faptul ca el este privit din unghiuri diferite, prin urmare se presupune ca ar genera dezbateri/ concluzii diferite (dar, cum spuneam…eu raman la parerea mea, ca doar se presupune acest lucru).
“Complexitatea” tabloului devine subiect monden, captivant si resimtim prezenta acelui “minunat, benefic” efect de turma. Cine nu se aliniaza trendului si refuza modernul ajunge sa fie privit cu circumpsectie….Culmea e ca, elementele componente ale peisajului, au mai mult decat o forma naturala, care este in esenta pura..dar, ce importanta se mai poate acorda acestora, cand modul de redare este distorsionat?
Ne complacem in acest stil de viata si refuzam sa punem suflet in actiunile noastre de zi cu zi, participand astfel la un proces ce are loc de ceva timp, care a inceput lent…dar, mergand mana in mana cu cel al globalizarii, ritmul acestuia creste simtitor. Se presupune ca nevoia ne impune sa calcam pedala de acceleratie pana la podea, pentru a putea face fata noilor cerinte…dar, cand acceptam sa participam la acest joc, viata noastra ajunge sa nu mai fie viata noastra. E viata celor din jur, pentru care suntem dispusi sa facem atatea sacrificii. Acest proces ne transforma in simpli roboti. Acceptam cu atata usurinta sa ne vindem sufletele, umanul din noi..pentru ce? Putere, bani, celebritate…dar, cui ii mai sunt folositoare toate acestea cand trecem in nefiinta? Ce e dincolo…nimeni nu stie cu siguranta…ni se ofera tot felul de ipoteze (oricum neconfirmate), asa ca se merita sa nu ne uitam niciodata conditia de fiinta umana si sa actionam ca atare.
Cum bine spune Isabel Allende in cartulia sa, Paula: "...Tacere inainte de nastere, tacere dupa moarte, viata e doar un zgomot intre doua taceri insondabile".