Bucurie

Vreau astazi sa-ntoarcem privirea in sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu luna.
Veniti sa-ndraznim sa simtim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum suna!



Solemna si grava ne turbura noaptea
Curgand pe izvoare si-n codrii fierband
Cu narile largi din gavanele palmei
Sorbim rasuflarea-i de fum si pamant.
O stea se prelinge in sus catre creasta
Inalta a cerului, clopot gigant.
O alta se sparge cu flacara muta
Si tandari astrale infige-n neant.
Cu trosnet un brad a cazut si aud
Din lut cum un mugur trudeste sa vie,
Am ochii la vesnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plina-i de grea bucurie.
Ma bucur cand moare o stea in inalt,
Ma bucur cand steaua pe ceruri rasare,
Ma bucura tainic oricare apus
Si-aprinsa, oricare ivire de soare.
Cand moare un brad doar samanta-i mai dainuie
Sa nasca padurea de maine din ea,
Iar steaua, murind, isi imprastie zgura
Prin haosul care mai naste vreo stea.
Spusese pe vremuri batranul Shakespeare
Ca noi chipul nostru-l cioplim ca-n arama
In pruncul din rodnicul pantec de mama,
La fel istovindu-ne-al zilelor sir,
Ca brazii ce mor lepadandu-si samanta
Sa creasca prin vreme razbind din pamant,



Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca sa vina si altii la rand.
Nu-i drept! E putin! Mai presus de luceferi
De brazi si de fiare suntem mai presus.
Caci faptele noastre si visele noastre
Traiesc peste clipa cand noi am apus.
Cand ultima raza se stinge din ochi
Si ultimul gand ni se stinge din minte,
Lasam dupa noi ce-am gandit si-am muncit
Acelor ce, multi, se vor naste-nainte.
Cu pasii gigantici pasind prin viata
Sapam grele urme pe lut si pe-nalt
De-o mie de ori mai adanci ca acelea
Ce monstrii arhaici le-au rupt in bazalt.
Iar visele noastre spre rod inmiit
In cei care vin se-altoiesc, si iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Ca suntem mai vesnici decat nesfarsirea.
Prieteni, veniti sa privim acest cer
Si codrii cu brazii si muntii din slava
Caci noi, numai noi, indraznim sa simtim
A nemuririi bucurie grozava.

(Nicolae Labis)