Monday, August 17, 2009
Burning love \:D/
Am ramas cu gandul la zilele insorite...ce imi inspira un kef nebun de viata!!! \:D/
Fascinati...
E asa ciudat faptul ca..de multe ori in viata…ajungem in momentul in care simtim ca ni se interpun tot felul de bariere in calea drumului nostru. La inceput (poate din cauza varstei, entuziasmului etc.) le vezi ca pe niste hopuri peste care sari usor…manat din interior de dorinta de a reveni pe drumuletul tau. Apoi, sunt perioade si perioade…cand ti se pare ca aceste hopuri se inmultesc si…acel entuziasm incepe sa dispara. Nu intelegi de ce ai parte tocmai tu de ele..de ce nu te lasa in pace sa iti vezi linistit de drumuletul tau..si, din contra, parca devin hopuri din ce in ce mai greu de trecut peste. E ca si cum daca ai trecut de primul, ca la un simplu joc, treci la un “next level” si acesta se presupune ca e mai greu ca antecedentul.
Am trecut prin faza asta..si, ideea e ca Dumnezeu e mereu langa noi..si desi ne supune unui anumit test, de un anumit grad de dificultate..o face pentru binele nostru. Nu stiu daca voi ati fost atenti…dar, eu am observat, ca atunci cand avem o greutate de depasit..totodata, avem si o portita libera…e ca si cum..simtim ca suntem intr-o camera intunecata..si undeva, intr-un colt..pe care trebuie sa il cauti indelung, cu privirea, ca sa il poti gasi…sta fereastra prin care soarele, cu razele lui calduroase, strabate. Acolo e fericirea de care trebuie sa ne legam..e singura pe care trebuie sa o vedem..pentru ca altfel, viata noastra ce ar fi? Un cumul de hopuri…pe care mai devreme sau mai tarziu nu o sa le mai facem fata..pentru ca de-a lungul anilor ne-am facut rodajul..si, la fel ca o masina folosita indelung, caroseria rugineste..motorul incepe sa dea semne de batranete…Nu cred ca vrea cineva sa ajunga in starea asta..si eu privesc ferastruica aia prin care strabat razele de soare…ca un soi de upgrade pe care ar trebui sa avem grija sa ni-l facem…
Ne place asa de mult sa ne complacem in starea noastra mai putin buna..si culmea, mai avem si tupeul sa facem acest lucru public…nu stiu cu ce scop..poate in speranta ca vom capata atentie…dar, e o forma dezastruoasa de a capata atentie…incat nu putem sa inspiram decat mila.
Prin acel upgrade de care aminteam anterior, putem oarecum sa ne facem viata mai usoara…eu incerc pe cat posibil sa gasesc si sa ma bucur mereu de acea raza de soare care imi strabate camaruta…pentru ca vreau sa ajung in momentul in care o sa stau pe banca de rezerva si o sa imi vad mini - ecihpa de fotbal jucand in tumultul asta, numit viata…si…mai vreau sa mai apuc momentul in care rezervele, vor fi nerabdatoare sa descopere acest minunat joc, privind fascinate si ele, la randul lor, de pe bancuta de rezerva. E uimitor de fascinanta viata asta!
Am trecut prin faza asta..si, ideea e ca Dumnezeu e mereu langa noi..si desi ne supune unui anumit test, de un anumit grad de dificultate..o face pentru binele nostru. Nu stiu daca voi ati fost atenti…dar, eu am observat, ca atunci cand avem o greutate de depasit..totodata, avem si o portita libera…e ca si cum..simtim ca suntem intr-o camera intunecata..si undeva, intr-un colt..pe care trebuie sa il cauti indelung, cu privirea, ca sa il poti gasi…sta fereastra prin care soarele, cu razele lui calduroase, strabate. Acolo e fericirea de care trebuie sa ne legam..e singura pe care trebuie sa o vedem..pentru ca altfel, viata noastra ce ar fi? Un cumul de hopuri…pe care mai devreme sau mai tarziu nu o sa le mai facem fata..pentru ca de-a lungul anilor ne-am facut rodajul..si, la fel ca o masina folosita indelung, caroseria rugineste..motorul incepe sa dea semne de batranete…Nu cred ca vrea cineva sa ajunga in starea asta..si eu privesc ferastruica aia prin care strabat razele de soare…ca un soi de upgrade pe care ar trebui sa avem grija sa ni-l facem…
Ne place asa de mult sa ne complacem in starea noastra mai putin buna..si culmea, mai avem si tupeul sa facem acest lucru public…nu stiu cu ce scop..poate in speranta ca vom capata atentie…dar, e o forma dezastruoasa de a capata atentie…incat nu putem sa inspiram decat mila.
Prin acel upgrade de care aminteam anterior, putem oarecum sa ne facem viata mai usoara…eu incerc pe cat posibil sa gasesc si sa ma bucur mereu de acea raza de soare care imi strabate camaruta…pentru ca vreau sa ajung in momentul in care o sa stau pe banca de rezerva si o sa imi vad mini - ecihpa de fotbal jucand in tumultul asta, numit viata…si…mai vreau sa mai apuc momentul in care rezervele, vor fi nerabdatoare sa descopere acest minunat joc, privind fascinate si ele, la randul lor, de pe bancuta de rezerva. E uimitor de fascinanta viata asta!
Tuesday, August 4, 2009
Mercic Stefan
Pe cer o mica stea
Apare doar cand vrea
Simt sufletul ei ce ma vegheaza
Si cum sta langa mine treaza
Cu nimic in lume ea nu poate fi comparata
Cu un cadou nu poate fi cumparata
E atat de tacuta
Dar nu are in ochi acea privire pierduta
Cateodata se intristeaza
Cand in zilele cu ghinion nu mai lumineaza
Ea nu e genul care se plafoneaza
In interiorul ei simte cum avanseaza
E atat de speciala
Ca apare la mine pe coala
Are un caracter deosebit de bun
De asta scriu aceste rime ca un nebun.
Multumesc din suflet scumpul meu verisor!!!!
Apare doar cand vrea
Simt sufletul ei ce ma vegheaza
Si cum sta langa mine treaza
Cu nimic in lume ea nu poate fi comparata
Cu un cadou nu poate fi cumparata
E atat de tacuta
Dar nu are in ochi acea privire pierduta
Cateodata se intristeaza
Cand in zilele cu ghinion nu mai lumineaza
Ea nu e genul care se plafoneaza
In interiorul ei simte cum avanseaza
E atat de speciala
Ca apare la mine pe coala
Are un caracter deosebit de bun
De asta scriu aceste rime ca un nebun.
Multumesc din suflet scumpul meu verisor!!!!
Sunday, August 2, 2009
Atunci...sau...acum?
De multe ori m-a tentat sa aflu mai multe despre evolutia comunismului de-a lungul anilor in Romania. Doream sa aflu atat ce presupunea, ma refer la modul in care erau nevoiti oamenii sa isi traiasca viata, cat si la efectele pe care le producea. Dupa ce m-am informat suficient de mult, cat sa imi pot spune propria parere in legatura cu cele intamplate, am inceput sa fac o comparatie, cu ceea ce traim in ziua de astazi, ce sta, generic vorbind, sub semnul democratiei.
Imi tot vine in minte intrebarea: “cand era mai bine? Atunci…sau acum?” Cand eram micuta…lumea avea suficienti bani incat sa isi permita un apartament, o masina…concluzia e ca, in general, banii nu erau o problema; desi, nu se gaseau suficiente lucruri pe piata libera pe care le puteau achizitiona. In schimb acum, rafturile magazinelor sunt pline cu tot felul de lucruri, care mai de care mai frumoase, mai ademenitoare…care te indeamna sa le cumperi…si in schimb…constati, ca nu sunt suficienti bani ca sa iti poti achizitiona poate minimul necesar. Ma refer doar la lucrurile ce presupun satisfacerea nevoilor primare, nicidecum nu iau in calcul alte placeri, pe care ar trebui sa ne permitem sa ni le oferim, macar din cand in cand.
Atunci, imediat cum terminai studiile ti se repartiza serviciu…acum, termini o facultate..si, daca nu recurgi la pile ca sa poti sa te anagajezi undeva…ajungi sa bati la usa unor angajatori care iti taie rapid aripile..spunandu-ti, de cele mai multe ori, ca fara experienta nu te pot angaja. Dar, unde, cand, cum sa iti poti forma experienta atata timp cat nimeni nu iti acorda o sansa? Nu mai aduc aminte de contextual actual, care sta sub semnul crizei, care genereaza si mai multe probleme in acest sens.
Cat despre posibilitatile de informare…e drept, ni se furnizau la ore prestabilite, anumite emisiuni pe singurul canal de televiziune existent, si anume TVR. De cele mai multe ori, personajul principial era Ceausescu. Acum, avem la dispozitie o gama variata de emisiuni, din ce in ce mai superficiale…e drept, ca fiecare din sefii trusturilor de media isi indruma angajatii sa prezinte informatia in functie de interesele proprii…dar, macar avem de unde selecta…de unde sa ne formam o idée, ce poate reprezenta un punct de plecare intr-o anumita directie.
Atunci, libertatea ne era ingradita. Nu aveam voie sa iesim din anumite tipare, ce erau cunoscute de catre toti cetatenii. Informatorii, spionii erau prezenti peste tot…fiind gata sa “ajute tara” la cel mai mic semn, care ar fi dat de inteles ca lucrurile nu sunt indeplinite conform instructiunilor. Marilor ziaristi, poeti, scriitori, intelectuali le erau dictate subiectele pe care aveau voie sa le trateze si limitele in care trebuiau sa se incadreze. Nu mai vorbesc de omagiile ce trebuiau aduse domnului Ceausescu, pentru a putea pastra aparentele unei bune loialitati. Acum , dispunem de o prea mare libertate, ce e inteleasa in cel mai rau mod posibil. Am uitat sa ne mai respectam …folosim cuvinte obscene si sa ne vindem ca pe niste produse de calitate indoielnica pentru a iesi in evidenta etc.
Sunt foarte multe aspecte ce pot fi luate in calcul…din aceasta cauza imi e greu atat sa pornesc de undeva, cat si sa ma opresc intr-un anumit punct. Se spune ca Revolutia a ajutat la caderea comunismului. Anumite persoane si-au dat viata pentru tara lor…pentru ca, sa constati cu stupoare ca, pe scena politica din zilele noastre, stau aceeasi comunisti din timpul lui Ceausescu, care se pretind a fi partizani ai democratiei. Ce sperante, pot eu nutri, cetatean de rand al acestei tari, spre o viata mai buna? E drept, tinerii politicieni e posibil sa nu aiba experienta de care are nevoie tara asta pentru a iesi din groapa pe care au sapat-o iubitii nostrii comunisti, si in care suntem obligati sa traim zi de zi…ma gandesc acum ca, in viziunea lor suntem asa de marunti, pentru multimea pe care ei au format-o..incat…in momentul in care..cineva incearca din rasputeri sa ajunga la suprafata…pac…ni se da cu ceva in cap…si ajungem din nou de unde am plecat. Pentru ca asa ne vor..supusi…umili…prosti (au ajuns sa ne indobitoceasca cu tot felul de tampenii pe care le emit la televizor, in speranta ca vom ajunge niste idioti, care nu au habar de nimic)..pentru a-si putea vedea ei linistiti de propriile interese.
Ma uit de asemenea la datoriile pe care le cumulam..si la nonsalanta cu care indeplinesc acest lucru…si ma ingrozeste atat falsa lor putere, cat si falsa noastra naivitate.
Cati tineri isi pot urma visele, de cand sunt mici? Se doreste sa avem o societate cu cat mai multi cetateni care exceleaza in anumite domenii…dar, ce “infrastructura” ne este pusa la dispozitie pentru indeplinirea acestui lucru? Am cunoscut persoane, care spre exemplu vroiau sa fie piloti de formula 1. Cu ce ne ajuta statul in acest sens? Nici macar o pista nu avem…ce sa mai vorbesc de posibilitatea de a face cursuri in acest domeniu? Se fac doar studii…in care ni se spune ca anumite domenii sunt profitabile din punct de vedere material…si prin urmare, daca vrem sa stam bine la acest capitol..neaparat trebuie sa urmam calea impusa de ei. Si culmea e ca, nici macar nu iti ofera cine stie ce resurse financiare… E groaznic…am ajuns sa ma sufoc in propria mea tara…si totusi, raman la intrebarea…cand era mai bine…atunci sau acum?
Imi tot vine in minte intrebarea: “cand era mai bine? Atunci…sau acum?” Cand eram micuta…lumea avea suficienti bani incat sa isi permita un apartament, o masina…concluzia e ca, in general, banii nu erau o problema; desi, nu se gaseau suficiente lucruri pe piata libera pe care le puteau achizitiona. In schimb acum, rafturile magazinelor sunt pline cu tot felul de lucruri, care mai de care mai frumoase, mai ademenitoare…care te indeamna sa le cumperi…si in schimb…constati, ca nu sunt suficienti bani ca sa iti poti achizitiona poate minimul necesar. Ma refer doar la lucrurile ce presupun satisfacerea nevoilor primare, nicidecum nu iau in calcul alte placeri, pe care ar trebui sa ne permitem sa ni le oferim, macar din cand in cand.
Atunci, imediat cum terminai studiile ti se repartiza serviciu…acum, termini o facultate..si, daca nu recurgi la pile ca sa poti sa te anagajezi undeva…ajungi sa bati la usa unor angajatori care iti taie rapid aripile..spunandu-ti, de cele mai multe ori, ca fara experienta nu te pot angaja. Dar, unde, cand, cum sa iti poti forma experienta atata timp cat nimeni nu iti acorda o sansa? Nu mai aduc aminte de contextual actual, care sta sub semnul crizei, care genereaza si mai multe probleme in acest sens.
Cat despre posibilitatile de informare…e drept, ni se furnizau la ore prestabilite, anumite emisiuni pe singurul canal de televiziune existent, si anume TVR. De cele mai multe ori, personajul principial era Ceausescu. Acum, avem la dispozitie o gama variata de emisiuni, din ce in ce mai superficiale…e drept, ca fiecare din sefii trusturilor de media isi indruma angajatii sa prezinte informatia in functie de interesele proprii…dar, macar avem de unde selecta…de unde sa ne formam o idée, ce poate reprezenta un punct de plecare intr-o anumita directie.
Atunci, libertatea ne era ingradita. Nu aveam voie sa iesim din anumite tipare, ce erau cunoscute de catre toti cetatenii. Informatorii, spionii erau prezenti peste tot…fiind gata sa “ajute tara” la cel mai mic semn, care ar fi dat de inteles ca lucrurile nu sunt indeplinite conform instructiunilor. Marilor ziaristi, poeti, scriitori, intelectuali le erau dictate subiectele pe care aveau voie sa le trateze si limitele in care trebuiau sa se incadreze. Nu mai vorbesc de omagiile ce trebuiau aduse domnului Ceausescu, pentru a putea pastra aparentele unei bune loialitati. Acum , dispunem de o prea mare libertate, ce e inteleasa in cel mai rau mod posibil. Am uitat sa ne mai respectam …folosim cuvinte obscene si sa ne vindem ca pe niste produse de calitate indoielnica pentru a iesi in evidenta etc.
Sunt foarte multe aspecte ce pot fi luate in calcul…din aceasta cauza imi e greu atat sa pornesc de undeva, cat si sa ma opresc intr-un anumit punct. Se spune ca Revolutia a ajutat la caderea comunismului. Anumite persoane si-au dat viata pentru tara lor…pentru ca, sa constati cu stupoare ca, pe scena politica din zilele noastre, stau aceeasi comunisti din timpul lui Ceausescu, care se pretind a fi partizani ai democratiei. Ce sperante, pot eu nutri, cetatean de rand al acestei tari, spre o viata mai buna? E drept, tinerii politicieni e posibil sa nu aiba experienta de care are nevoie tara asta pentru a iesi din groapa pe care au sapat-o iubitii nostrii comunisti, si in care suntem obligati sa traim zi de zi…ma gandesc acum ca, in viziunea lor suntem asa de marunti, pentru multimea pe care ei au format-o..incat…in momentul in care..cineva incearca din rasputeri sa ajunga la suprafata…pac…ni se da cu ceva in cap…si ajungem din nou de unde am plecat. Pentru ca asa ne vor..supusi…umili…prosti (au ajuns sa ne indobitoceasca cu tot felul de tampenii pe care le emit la televizor, in speranta ca vom ajunge niste idioti, care nu au habar de nimic)..pentru a-si putea vedea ei linistiti de propriile interese.
Ma uit de asemenea la datoriile pe care le cumulam..si la nonsalanta cu care indeplinesc acest lucru…si ma ingrozeste atat falsa lor putere, cat si falsa noastra naivitate.
Cati tineri isi pot urma visele, de cand sunt mici? Se doreste sa avem o societate cu cat mai multi cetateni care exceleaza in anumite domenii…dar, ce “infrastructura” ne este pusa la dispozitie pentru indeplinirea acestui lucru? Am cunoscut persoane, care spre exemplu vroiau sa fie piloti de formula 1. Cu ce ne ajuta statul in acest sens? Nici macar o pista nu avem…ce sa mai vorbesc de posibilitatea de a face cursuri in acest domeniu? Se fac doar studii…in care ni se spune ca anumite domenii sunt profitabile din punct de vedere material…si prin urmare, daca vrem sa stam bine la acest capitol..neaparat trebuie sa urmam calea impusa de ei. Si culmea e ca, nici macar nu iti ofera cine stie ce resurse financiare… E groaznic…am ajuns sa ma sufoc in propria mea tara…si totusi, raman la intrebarea…cand era mai bine…atunci sau acum?
Subscribe to:
Posts (Atom)