Ganduri...

Recent, am avut deosebita placere sa citesc o cartulie pe care mi-o cumparasem mai demult dar, care ramasese uitata pe unul din rafturile bibliotecii. Contine trei disertatii pe teme deosebit de interesante, si anume: conceptul de bun si rau, vina si constiinta incarcata si idei despre idealuri ascetice.

“…bun este oricine care nu siluieste, nu raneste pe nimeni, nu ataca si nu rasplateste, care lasa razbunarea in seama lui Dumnezeu, care sta ascuns ca si noi, cel ce pleaca din calea raului si cere putin de la viata, asemenea noua, celor rabdatori, umili, drepti…aceasta nu inseamna insa, ascultat la rece si fara prejudecata, nimic altceva decat: …dar aceasta nefericita stare de lucruri, aceasta prudenta de cea mai proasta calitate, pe care o au pana si insectele, s-a invesmantat, gratie acelei falsitati si mintiri de sine a neputintei, in haina luxoasa a virtutii tacute ce stiu sa renunte si sa astepte, ca si cum insasi slabiciunea celui slab ar fi o savarsire de buna voie, ceva voit, ales, o infaptuire, un merit…” (F. Nietzsche)
De multe ori am incercat sa atribui diferite definitii conceptelor de ‘bun’ si ‘rau’. Nitezsche sustine ca ar trebui sa aruncam o privire asupra genealogiei lor, completata de o privire amanuntita asupra cursului pe care l-au urmat in istorie, din trecut pana in prezent, pentru a ne putea forma o idee. E drept, poate spuse sub o alta forma dar, avand acelasi fond, marea majoritate a oamenilor (credinciosi in sinea lor) tind sa accepte definitia pe care am expus-o la inceputul fragmentului citat anterior. Dar, oare intr-adevar asa stau lucrurile? Intotdeauna am fost impotriva efectului de turma pentru ca, fiecare persoana, prin constiinta si caracterul sau, ar trebui sa fie capabila sa ia propriile decizii in viata, in functie de ce ii dicteaza aceasta. Mi-a trecut si mie, prin capusor, intrebarea daca intr-adevar definitiile, pe care de cele mai multe ori le luam ca atare, fara sa le filtram, din diferite surse (gen DEX), reflecta ceva subiectiv sau, din contra obiectiv? Parerea mea e ca ar trebui sa luam in considerare o paleta cat mai variata de posibile surse, diferite alternative pentru ca, mai apoi mixate cu propria personalitate si cu propriul mod de gandire, sa ajungem sa dam un sens notiunii de care suntem interesati. Un sens in concordanta cu modul in care privim viata, modul in care o intelegem, o traim.
Indiferent daca acesta nu este in conformitate cu acceptiunile general admise, nu inseamna ca acest lucru ar trebui sa ne priveze de anumite bunuri sau ar trebui sa ne limiteze logica, strict la sensurile dorite de ei.
Acum, imi vin in minte urmatoarele intrebari: ar trebui sa ne lasam modelati de viata? sau sa modelam viata dupa noi? Avand in vedere ca suntem fiinte sociabile, e clar ca trebuie sa respectam anumite reguli impuse de societatea in care convietuim. Aceasta logica ar tinde sa fie de acord cu prezumtia ca viata ne modeleaza in functie de anumiti factori, cu care vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Cred ca, din comoditate si din cauza usurintei cu care infaptuim acest lucru zi de zi, ajungem sa credem si sa ne supunem acestei prezumtii. Atunci de ce mai exista acele particularitati unice care ne formeaza si ne diferentiaza de restul persoanelor? Oare ca sa ajungem la concluzia ca intr-adevar suntem niste animale in curs de domesticire? (imi cer scuze pentru duritatea acestor afirmatii)... Eu, totusi, raman la ideea ca putem sa ne modelam viata, intr-o mai mare sau mai mica masura, in functie de ceea ce este necesar, am putea sa o numim ‘sursa de supravietuire’ a sufletului nostru. E drept ca acest lucru impune tarie de caracter, ambitie, vointa…dar, in fond, se presupune ca se infaptuieste pentru o cauza nobila, si anume, fericirea launtrica.
O alta idee, regasita la Schopenhauer, cu care cele expuse de mine, mai sus, se imbina armonios este: “ conditia dintai si cea de capetenie pentru fericirea vietii noastre este ceea ce suntem, personalitatea; - fie numai fiindca este statornica si lucreaza in toate imprejurarile si fiindca nu este supusa soartei si nu ni se poate rapi. In acest inteles valoarea ei se poate numi absoluta. De aici urmeaza ca binele sau raul, ce-i pot aduce unui om imprejurarile dinafara, este mult mai mic decat se crede.”
Concluzia e ca putem accepta sa ne traim viata condusi de anumite principii si valori, induse de ‘mediul extern’ care de-a lungul timpului (sa nu uitam) au capatat noi si noi sensuri sau acceptam sa ne concepem noi, propriile principii si valori, care sa ne confere identitate.