In cinstea lectiilor de salsa si bachata:
Wednesday, February 29, 2012
Revedere
Am o deosebita placere de a citi o carte (Emil sau despre educatiune -> J. J. Rousseau), in care una din ideile expuse de autor se refera la faptul ca parintii ar trebui sa isi educe copii in asa fel incat sa fie oarecum pregatiti de suferinta sau cel putin sa o accepte ca parte din viata fiecaruia din noi (in cantitati mai mici sau mai mari).
Incercam sa fac o paralela cu viata mea si implicit cu modul in care am perceput educatia primita de la ai mei. Trebuie sa recunosc (din nou) faptul ca am avut parte de o copilarie extrem de fericita. Cand aveam ocazia sa ma duc la tara eram in al noualea cer. Adoram sa fac plimbari cu caruta sau cu tractorul. Iubeam libertatea si sentimentele inaltatoare pe care, intalnirea si comuniunea cu natura le trezeau in mine. Traiam fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima..Inainte sa ma duc la culcare trebuia sa cobor pe o cararuie, care era marginita de o parte si de alta de un gard verde si cand imi ridicam privirea spre cer si vedeam miile de stelute si luna care ma salutau in felul lor, ma incercau unele emotii greu de descris in cuvinte. Pur si simplu adoram acele momente pentru ca ma simteam fericita, cu adevarat FERICITA!.
Mi-a ramas o singura dorinta pe care nu am reusit sa o indeplinesc pana acum (dar nu e timpul pierdut:D). Imi doresc ca, intr-o ziulica de vara sa stau toata noaptea afara, pe o paturica, undeva departe de nebunia orasului si sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara.
Trecand peste aceasta perioada inaltatoare trebuie sa recunosc faptul ca a urmat o alta, in care am inceput sa fac cunostinta cu problemele pe care viata mi le servea pe tava. Mi-a venit greu sa ma adaptez la noua provocare, deoarece m-am simtit ca un copil ratacit, caruia i-a fost aratat doar un drumulet si acum era nevoita sa descopere alte carari nebanuite. Cum vreau sa cred ca e fireasca, intr-o anumita masura, acea teama de necunoscut..problemele m-au plasat intr-un alt loc. De ceva timp ma privesc in oglinda si am descoperit ca nu mi-am acordat timpul necesar pentru a ma adapta la schimbarile care au avut loc in viata mea si acest lucru m-a tinut in loc. Devenisem intre timp o persoana care mergea in directia in care batea vantul, care nu mai avea propriile radacini si culmea, am acceptat cu supunere aceasta noua situatie o buna perioada de timp.
Am avut noroc sa intalnesc un sufletel drag (caruia ii multumesc din tot sufletelul meu >:D<) care a fost alaturi de mine, atunci cand ma asteptam cel mai putin. Care nu s-a suparat daca eram morocanoasa sau daca pluteam in deriva, ci a crezut in mine si acest lucru a contat enorm. Acum daca ma gandesc la acea perioada ma percep ca pe un om bolnav, care nu a stat in pat si a refuzat sa ia medicamente si care e pe cale de vindecare, in special datorita iubirii neconditionate pe care a primit-o de la cei din jur.
Intre timp am invatat ca viata are pregatite pentru noi multe lectii, pe care imi doresc sa le invat.. Si nu as vrea sa fiu inteleasa gresit, nu e ca si cum imi judec parintii..poate totul sta in capusorul meu, in modul in care am perceput eu lucrurile, dar de cele mai multe ori m-am simtit protejata de familie, de natura, de cei din jur (si sunt recunoscatoare pentru aceasta); protectie care m-a tinut departe de partile mai putin placute ale vietii;
Insa tot ce imi doresc acum e sa accentuez ideea de la inceput…
Incercam sa fac o paralela cu viata mea si implicit cu modul in care am perceput educatia primita de la ai mei. Trebuie sa recunosc (din nou) faptul ca am avut parte de o copilarie extrem de fericita. Cand aveam ocazia sa ma duc la tara eram in al noualea cer. Adoram sa fac plimbari cu caruta sau cu tractorul. Iubeam libertatea si sentimentele inaltatoare pe care, intalnirea si comuniunea cu natura le trezeau in mine. Traiam fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima..Inainte sa ma duc la culcare trebuia sa cobor pe o cararuie, care era marginita de o parte si de alta de un gard verde si cand imi ridicam privirea spre cer si vedeam miile de stelute si luna care ma salutau in felul lor, ma incercau unele emotii greu de descris in cuvinte. Pur si simplu adoram acele momente pentru ca ma simteam fericita, cu adevarat FERICITA!.
Mi-a ramas o singura dorinta pe care nu am reusit sa o indeplinesc pana acum (dar nu e timpul pierdut:D). Imi doresc ca, intr-o ziulica de vara sa stau toata noaptea afara, pe o paturica, undeva departe de nebunia orasului si sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara.
Trecand peste aceasta perioada inaltatoare trebuie sa recunosc faptul ca a urmat o alta, in care am inceput sa fac cunostinta cu problemele pe care viata mi le servea pe tava. Mi-a venit greu sa ma adaptez la noua provocare, deoarece m-am simtit ca un copil ratacit, caruia i-a fost aratat doar un drumulet si acum era nevoita sa descopere alte carari nebanuite. Cum vreau sa cred ca e fireasca, intr-o anumita masura, acea teama de necunoscut..problemele m-au plasat intr-un alt loc. De ceva timp ma privesc in oglinda si am descoperit ca nu mi-am acordat timpul necesar pentru a ma adapta la schimbarile care au avut loc in viata mea si acest lucru m-a tinut in loc. Devenisem intre timp o persoana care mergea in directia in care batea vantul, care nu mai avea propriile radacini si culmea, am acceptat cu supunere aceasta noua situatie o buna perioada de timp.
Am avut noroc sa intalnesc un sufletel drag (caruia ii multumesc din tot sufletelul meu >:D<) care a fost alaturi de mine, atunci cand ma asteptam cel mai putin. Care nu s-a suparat daca eram morocanoasa sau daca pluteam in deriva, ci a crezut in mine si acest lucru a contat enorm. Acum daca ma gandesc la acea perioada ma percep ca pe un om bolnav, care nu a stat in pat si a refuzat sa ia medicamente si care e pe cale de vindecare, in special datorita iubirii neconditionate pe care a primit-o de la cei din jur.
Intre timp am invatat ca viata are pregatite pentru noi multe lectii, pe care imi doresc sa le invat.. Si nu as vrea sa fiu inteleasa gresit, nu e ca si cum imi judec parintii..poate totul sta in capusorul meu, in modul in care am perceput eu lucrurile, dar de cele mai multe ori m-am simtit protejata de familie, de natura, de cei din jur (si sunt recunoscatoare pentru aceasta); protectie care m-a tinut departe de partile mai putin placute ale vietii;
Insa tot ce imi doresc acum e sa accentuez ideea de la inceput…
Tuesday, February 28, 2012
Magicianul
<< Ideea ca ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie sa o pastram in noi daca vrem sa traim in societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel putin cat traiesc aici. Tu vrei sa fii iubit? Eu ma multumesc pur si simplu sa “fiu”, sa exist. Poate ca intr-o zi ai sa intelegi si tu ce inseamna asta. Si ai sa zambesti. Un zambet aprobator, un zambet sarcastic. >>
John Fowles
Believe!
Visez..plutesc..ametesc..ma trezesc..respir fericire si visez din nou!
Momente unice alimentate de un soi de energie care ma trezeste la acea realitate pe care o indragesc enorm!
Friday, February 24, 2012
Sunday, February 12, 2012
Friday, February 3, 2012
Poveste de iarna
Ma uit pe geam si aproape totul e alb, cel putin asa se vede din coltisorul in care stau acum. E atat de emotionant peisajul incat imi vine sa-mi strig fericirea, sa alerg acolo unde ma duc gandurile si ochisorii, sa contemplu natura si sa observ oamenii cum traiesc si simt aceste clipe, sa invat sa descopar aceasta minunata armonie din jurul nostru; Ninge atat de frumos, ca in povesti….
In mintea mea se deruleaza succesiv amintiri pe care le asociez cu astfel de momente. Ca o concluzie, pot spune ca imaginea care se contureaza e cea a unui copil, care uita de lucrurile neinsemnate din aceasta lume si simte instinctual nevoia de a se bucura de ceea ce traieste; fara a se gandi la scuze, la rautate sau la multe alte cauze ce ne pot distrage atentia si pasii, de la acest drumulet. Albul pur si inocent din jur, ne indeamna sa fim mai sensibili si receptivi atat la noi, cat si la cei din jur...
Picioarele ma atentioneaza ca a venit vremea sa le acord mai multa libertate, obrajorii isi doresc sa se bucure de atingerea fiecarui fulg, ochisorii vor sa cerceteze orizontul pana la cel mai mic amanunt, urechile isi doresc sa invete sa re-descopere armonia unei melodii prafuite de trecerea anilor…simt ca un corp inert si inghetat a prins din nou viata si aceasta freamata de nerabdare in interiorul sau..nerabdare de a invata sa se bucure, din nou, de frumusetea acestei lumi…
Pe obraz, pe nas, pe umar,
Tot cad fulgii fara numar,
S-a oprit in palma unul,
Iute, iute, inchid pumnul.
Desfac pumnul,
Unde-i fulgul?
Am in mana-un strop de roua,
Sau un bob de apa?
Ploua?
S-a topit in mana mea
Ca o lacrima de nea...
In mintea mea se deruleaza succesiv amintiri pe care le asociez cu astfel de momente. Ca o concluzie, pot spune ca imaginea care se contureaza e cea a unui copil, care uita de lucrurile neinsemnate din aceasta lume si simte instinctual nevoia de a se bucura de ceea ce traieste; fara a se gandi la scuze, la rautate sau la multe alte cauze ce ne pot distrage atentia si pasii, de la acest drumulet. Albul pur si inocent din jur, ne indeamna sa fim mai sensibili si receptivi atat la noi, cat si la cei din jur...
Picioarele ma atentioneaza ca a venit vremea sa le acord mai multa libertate, obrajorii isi doresc sa se bucure de atingerea fiecarui fulg, ochisorii vor sa cerceteze orizontul pana la cel mai mic amanunt, urechile isi doresc sa invete sa re-descopere armonia unei melodii prafuite de trecerea anilor…simt ca un corp inert si inghetat a prins din nou viata si aceasta freamata de nerabdare in interiorul sau..nerabdare de a invata sa se bucure, din nou, de frumusetea acestei lumi…
Pe obraz, pe nas, pe umar,
Tot cad fulgii fara numar,
S-a oprit in palma unul,
Iute, iute, inchid pumnul.
Desfac pumnul,
Unde-i fulgul?
Am in mana-un strop de roua,
Sau un bob de apa?
Ploua?
S-a topit in mana mea
Ca o lacrima de nea...
C. Rades
Subscribe to:
Posts (Atom)