Poveste de iarna

Ma uit pe geam si aproape totul e alb, cel putin asa se vede din coltisorul in care stau acum. E atat de emotionant peisajul incat imi vine sa-mi strig fericirea, sa alerg acolo unde ma duc gandurile si ochisorii, sa contemplu natura si sa observ oamenii cum traiesc si simt aceste clipe, sa invat sa descopar aceasta minunata armonie din jurul nostru; Ninge atat de frumos, ca in povesti….
In mintea mea se deruleaza succesiv amintiri pe care le asociez cu astfel de momente. Ca o concluzie, pot spune ca imaginea care se contureaza e cea a unui copil, care uita de lucrurile neinsemnate din aceasta lume si simte instinctual nevoia de a se bucura de ceea ce traieste; fara a se gandi la scuze, la rautate sau la multe alte cauze ce ne pot distrage atentia si pasii, de la acest drumulet. Albul pur si inocent din jur, ne indeamna sa fim mai sensibili si receptivi atat la noi, cat si la cei din jur...
Picioarele ma atentioneaza ca a venit vremea sa le acord mai multa libertate, obrajorii isi doresc sa se bucure de atingerea fiecarui fulg, ochisorii vor sa cerceteze orizontul pana la cel mai mic amanunt, urechile isi doresc sa invete sa re-descopere armonia unei melodii prafuite de trecerea anilor…simt ca un corp inert si inghetat a prins din nou viata si aceasta freamata de nerabdare in interiorul sau..nerabdare de a invata sa se bucure, din nou, de frumusetea acestei lumi…

Pe obraz, pe nas, pe umar,
Tot cad fulgii fara numar,
S-a oprit in palma unul,
Iute, iute, inchid pumnul.

Desfac pumnul,
Unde-i fulgul?

Am in mana-un strop de roua,
Sau un bob de apa?
Ploua?
S-a topit in mana mea
Ca o lacrima de nea...

C. Rades