Revedere

Am o deosebita placere de a citi o carte (Emil sau despre educatiune -> J. J. Rousseau), in care una din ideile expuse de autor se refera la faptul ca parintii ar trebui sa isi educe copii in asa fel incat sa fie oarecum pregatiti de suferinta sau cel putin sa o accepte ca parte din viata fiecaruia din noi (in cantitati mai mici sau mai mari).
Incercam sa fac o paralela cu viata mea si implicit cu modul in care am perceput educatia primita de la ai mei. Trebuie sa recunosc (din nou) faptul ca am avut parte de o copilarie extrem de fericita. Cand aveam ocazia sa ma duc la tara eram in al noualea cer. Adoram sa fac plimbari cu caruta sau cu tractorul. Iubeam libertatea si sentimentele inaltatoare pe care, intalnirea si comuniunea cu natura le trezeau in mine. Traiam fiecare clipa ca si cum ar fi fost ultima..Inainte sa ma duc la culcare trebuia sa cobor pe o cararuie, care era marginita de o parte si de alta de un gard verde si cand imi ridicam privirea spre cer si vedeam miile de stelute si luna care ma salutau in felul lor, ma incercau unele emotii greu de descris in cuvinte. Pur si simplu adoram acele momente pentru ca ma simteam fericita, cu adevarat FERICITA!.
Mi-a ramas o singura dorinta pe care nu am reusit sa o indeplinesc pana acum (dar nu e timpul pierdut:D). Imi doresc ca, intr-o ziulica de vara sa stau toata noaptea afara, pe o paturica, undeva departe de nebunia orasului si sa ma bucur de tot ceea ce ma inconjoara.
Trecand peste aceasta perioada inaltatoare trebuie sa recunosc faptul ca a urmat o alta, in care am inceput sa fac cunostinta cu problemele pe care viata mi le servea pe tava. Mi-a venit greu sa ma adaptez la noua provocare, deoarece m-am simtit ca un copil ratacit, caruia i-a fost aratat doar un drumulet si acum era nevoita sa descopere alte carari nebanuite. Cum vreau sa cred ca e fireasca, intr-o anumita masura, acea teama de necunoscut..problemele m-au plasat intr-un alt loc. De ceva timp ma privesc in oglinda si am descoperit ca nu mi-am acordat timpul necesar pentru a ma adapta la schimbarile care au avut loc in viata mea si acest lucru m-a tinut in loc. Devenisem intre timp o persoana care mergea in directia in care batea vantul, care nu mai avea propriile radacini si culmea, am acceptat cu supunere aceasta noua situatie o buna perioada de timp.
Am avut noroc sa intalnesc un sufletel drag (caruia ii multumesc din tot sufletelul meu >:D<) care a fost alaturi de mine, atunci cand ma asteptam cel mai putin. Care nu s-a suparat daca eram morocanoasa sau daca pluteam in deriva, ci a crezut in mine si acest lucru a contat enorm. Acum daca ma gandesc la acea perioada ma percep ca pe un om bolnav, care nu a stat in pat si a refuzat sa ia medicamente si care e pe cale de vindecare, in special datorita iubirii neconditionate pe care a primit-o de la cei din jur.
Intre timp am invatat ca viata are pregatite pentru noi multe lectii, pe care imi doresc sa le invat.. Si nu as vrea sa fiu inteleasa gresit, nu e ca si cum imi judec parintii..poate totul sta in capusorul meu, in modul in care am perceput eu lucrurile, dar de cele mai multe ori m-am simtit protejata de familie, de natura, de cei din jur (si sunt recunoscatoare pentru aceasta); protectie care m-a tinut departe de partile mai putin placute ale vietii;
Insa tot ce imi doresc acum e sa accentuez ideea de la inceput…