LA MULTI ANISORI!!!

Mai sunt cateva ore si, se mai duce un anisor din viata mea…
La sfarsitul fiecarui etape de acest gen, incerc sa imi pun in balanta atat lucrurile realizate, cand spun acest lucru ma refer si la cele bune..si la cele mai putin bune; cat si planurile, ideile pe care nu am reusit, din diverse motive..sa mi le indeplinesc. Contabilizez fiecare amanunt, pentru a putea trage linie..si, mai apoi, sa imi pot realiza listuta pentru noul an care vine.
Nu vreau sa intru in detalii, in ceea ce priveste plusurile si minusurile personale din acest an, pur si simplu..ma simt bucuroasa, pentru ca sfarsitul de an m-a gasit cu zambetul pe buze. Pentru ca am invatat (si in continuare invat) sa trec peste momentele mai putin placute din viata, la care trebuie sa particip sau sa asist. Ma simt impacata cu modul in care s-au derulat evenimentele. Cum ii spuneam unei surioare…simt ca revine in prim-plan fetita-copil din mine. Aceasta latura a mea, desi pune la suflet destul de usor mai tot ce i se intampla (atat pozitiv, cat si negativ), stie sa se bucure de fiecare clipa a vietii; sa se simta fericita, si acea fericire sa porneasca dinlauntrul sau; sa se considere o optimista si jumatate; este, de asemenea, o fetita care e mai mereu cu zambetul pe buze (si nu ca sa mascheze alte lucruri, din contra…acest zambet vine natural…cred ca se trage de la acea fericire interioara de care pomeneam mai inainte). Si, totodata se considera norocoasa, pentru ca tot timpul i se intampla, la momentul cel mai potrivit, lucrurile cele mai bune.

Inchei acest scurt monolog interior adresand un simplu LA MULTI ANI tuturor persoanelor.

Innocence (2)

Si cum spuneam…am avut parte de o copilarie frumoasa, in care m-am simtit foarte fericita. Venerez amintirile legate de acea perioada. Ce mai faceam pe atunci?
In gimnaziu mi-am facut un oracol.
Mi-am lipit diverse imagini, dupa parerea mea..pe atunci..destul de sugestive in raport cu intrebarile adresate. Cel mai mult adoram partea de sfarsit..in care, le ceream persoanelor care il completau sa scrie cateva cuvinte despre “stapana acestui oracol”. Normal ca mai toti colegii si prietenii au scris vorbe frumoase legate de mine..dar, nu stiu…faptul ca le citeam..ca erau scrise acolo, alb pe negru…ma faceau sa ma simt foarte bine.
Obisnuiam sa fiu mereu cu zambetul pe buze..si, era suficient sa imi arati un deget si radeam jumatate de ora, pe ceas;)). Extrageam sau transformam din absolut orice lucru, un posibil motiv comic, care ma binedispunea instant. Radeam atat de mult, incat trebuia sa ma ascund, in timpul orelor, de colegii din fata mea..ca sa evit sa fiu vazuta de catre profesor/oara. Era totusi ceva care ma dadea de gol…si anume, faptul ca in momentul in care radeam din tot sufletelul meu..ma inroseam extraordinar de tare..si, roseata asta nu se ducea atat de usor:D.
Cand eram la liceu, cred ca prin clasa a 11-a am chiulit toata clasa (sincer, daca era dupa mine…nu as fi vrut sa plec de la ore…dar, pentru ca toti hotarasera sa iesim…nu am vrut sa fiu oaia neagra)…si, am mers in Alpine. Acolo, unui coleg de-al meu ii venise ideea sa ma invete sa fumez. Eu l-am luat pe NU rapid in brate..dar, cum eram o fire mai moale pe atunci…am cedat relativ rapid la insistente. Toate bune si frumoase..si, ce fac? Mi se da o tigara…mi se spune sa o aprind…Vazand ‘simbolic’ la alti colegi ca e suficient sa duci bricheta aprinsa la capatul tigarii..am facut si eu acelasi lucru…tineam acolo bricheta cu indarjire..si nu stiam de ce nu se aprinde…;))..si de ce toata lumea era pe jos de ras:d. Mi s-a explicat mai apoi ca de fapt trebuia sa trag din tigara si sa o aprind in acelasi timp..;)) Cand mi-am dat seama de gafa facuta…era deja prea tarziu. Dar, cum spuneam…chiar si amintirea asta ma bucura..in special pentru inocenta si simplitatea cu care faceam unele lucruri.
Cand eram micuta..am primit cadou de la ai mei..doua rachete de tenis. Eram foarte bucuroasa si, cu fiecare ocazie cobaram in spatele blocului..si, cand nu aveam cu cine sa ma joc..imi alegeam drept partener, peretele unui bloc cu patru etaje. Daca ar fi fost dupa mine, as fi jucat acolo de dimineata pana seara, crezand ca asa fac performanta:d, spre exasperarea vecinei de la etajul 1, care nici nu putea sa doarma la amiaza..din cauza zgomotului facut de minge cand se izbea de peretele camerei ei:D...
Garderoba mea era compusa, in special din fustite si rochite. Pe atunci erau la moda papuceii din lac, cu toc micut. La orice ocazie mamy ma imbraca elegant si imi punea niste fundite imense in par. Sau..daca ma jucam in spatele blocului, aveam o fustita care mi-a placut la nebunie. Era din blugi si scria “Lambada” pe ea. Daca ar fi fost dupa mine, m-as fi imbracat non-stop cu ea. Imi placea, de asemenea sa ma invart pana ameteam doar pentru ca fustita/rochitica sa faca valuri.
Sunt atat de multe momente frumoase pe care le-am trait…sunt convinsa ca am sa revin..si am sa mai povestesc cateva ceva legat de amintirile din acea perioada. Blogul reprezinta o sursa buna pentru a pastra vie o instanta din tine, la un anumit moment dat. E fantastic ca dupa ce a trecut un timp…sa poti reveni si revedea acea instanta…nealterata, nedeformata.

Innocence

E minunat sa fii copil…sa nu ai probleme…si sa traiesti in lumea aia inocenta, in care nimic rau nu ti se poate intampla.
Imi e dor de vechiul cartier si de momentele petrecute acolo in timpul copilariei. Noi eram bucurosi sa jucam “Flori, fete si baieti..”, “Hotii si vardistii”, “Tarile”, “Ratele si vanatorii” sau “Telefonul fara fir”. Imi placea de asemenea cand o faceam pe-a invatatoarea. Fetele cu care ma jucam erau mai mici decat mine cu cativa ani, si asta…oarecum imi dadea autoritatea necesara sa fiu un soi de lider. Le dadeam exercitii, pe care le scriam pe peretii de la centrala din spatele blocului…si eram destul de exigenta cu ele. ;)). Pe Any o ajutam la lectii..poate de asta am urmat in cursul facultatii modulul pedagogic, timp de un an de zile. Era ceva in mine care se simtea atrasa de latura asta..dar, in momentul cand efectiv am mers la acele cursuri mi-am dat seama ca existau anumite impedimente ce nu m-ar fi ajutat sa imi duc un posibil vis la capat. Acele impedimente tin exclusiv de mine. Si cand spun asta, ma refer la faptul ca mai toata viata mea am fost timida (cred ca in ultimii ani am mai reusit sa scap de acest mic complex) si, am constientizat ca nu am autoritatea necesara ca sa ma impun in fata elevilor. Da, cand eram micuta imi venea relativ usor sa o fac pe-a invatatoarea interactionand cu prietenele mele printr-un joc (asta ma ajuta sa ma relaxez, sa fii eu insumi). Dar, in viata reala, de om trecut de perioada copilariei…am acceptat faptul ca nu as fi suficient de buna in aceasta privinta…si, a trebuit sa imi focalizez resursele si energia in alte directii.
Ca o mica paranteza..tin sa mentionez ca eram atat de timida incat, era suficient ca un profesor pur si simplu sa imi strige numele la catalog..si ma inroseam instant.:D…nu mai spun de momentele cand ieseam la tabla. Sau, daca imi placea de un baiat…imediat el stia:D Fata ma dadea de gol. Acum, ca a trecut timpul..ma bucur ca am fost asa…nu stiu cred ca eram oarecum mai speciala, desi acest lucru mi-a creat anumite complexe..peste care, zic eu, am reusit sa trec..in mare parte.
Cum am mai spus si cu alte ocazii cred in existenta unei energii, persoane, forte sau indiferent cum ar vrea sa o numeasca fiecare. Consider ca religiile (de toate tipurile) si-au construit un anumit tipar diferit in privinta acestui lucru, dar de fapt e vorba de aceasi energie in care credem cu totii. Fondul e acelasi, forma difera. Si mai consider ca suntem piese dintr-un puzzle…si nici unul din noi nu e mai presus sau mai prejos. Daca ar fi sa ne luam din punctul de vedere a ceea ce suntem, si anume, finite umane, ne leaga acest sufletel minunat pe care fiecare din noi il are…si, care ne face egali, unul in fata celuilalt. Daca am reusi sa fim oameni, in adevaratul sens al cuvantului, cu fiecare dintre noi..indiferent de aspectul fizic sau de orice alte conditii, sa reusim sa patrundem spre adevarata esenta a noastra…lumea s-ar schimba radical. In momentul in care ne incheiem rolul din aceasta piesa de teatru pe care o jucam, nu plecam cu nimic dincolo. Plecam asa cum am venit. Si, datorita acestui lucru pun accent pe sufletel…pe hranirea lui spirituala.
Am facut referire la acest subiect deoarece pana acum viata mi-a demonstrat ca toate lucrurile care se intampla sunt in favoarea noastra. Chiar daca, la inceput ele demonstreaza altceva. Daca avem rabdare si lasam timpul sa se scurga…ni se va demonstra ca intr-adevar asa stau lucrurile.
Dar, sa trec peste. Am inceput povestioara relatand despre momentele frumoase petrecute in copilarie…pentru ca, perioada pe care o traim “ma indeamna” sa ma gandesc la ele. Nu e vorba ca traiesc in trecut, pentru ca asta m-ar impedica sa ma bucur de prezent si, implicit de viitor. Dar, constientizez insemnatatea fiecarei clipe. Avem sanse in viata, pe care daca le ratam s-ar putea sa nu ne mai intalnim niciodata cu o alta asemanatoare…si, asta e posibil sa ne schimbe semnificativ cursul vietii. Imi place la nebunie complexitatea fiintei umane. Sunt atat de multi factori care actioneaza asupra noastra..si, e foarte interesant de studiat, la cat mai multe cazuri posibile…modul in care au actionat acesti factori asupra noastra, cum ne-au ajutat sa devenim ceea ce suntem astazi. De aceea pun foarte mare accent pe auto-cunoastere, auto-observare..deoarece numai asa vom reusi sa scadem rata esecului in viata noastra.
Ma gandesc la urmatorul exemplu. Suntem la o rascruce de drumuri..avem mai multe cai posibil de urmat. Foarte multe despre fiecare, in parte, nu stim. Detinem doar unele indicii care, in completare cu ceea ce stim despre noi…ar trebui sa ne faca decizia mai usoara. Astfel, am evita pierderea timpului, a energiei sau a diverselor resurse implicate. Am fi mai castigati..in ce sens? Pe langa toate aspectele mai sus mentionate si, prin faptul ca, ne-am focaliza atentia spre lucrurile mai profunde care ne inconjoara. Nu stiu..eu pun foarte mare pret pe esenta lucrurilor..si nu neaparat pe forma lor. Si, din cauza tuturor factorilor superficiali din fiecare zi, care ne impiedica sa acordam o mai mare atentie acestui aspect…riscam sa pierdem poate ceva care ne-ar ajuta sa avem o alta perspectiva asupra a ceea ce traim…si in ceea ce priveste o viata ulterioara (tin sa mentionez ca e doar o parere..cine stie ce alte lucruri ar fi de descoperit). Si, da…cred in reincarnare.
Ar fi multe de spus…dar, promit sa revin asupra subiectului principal, de la care m-am tot abatut..si anume..copilaria mea.
Craciun Fericit tuturor…si multa, multa sanatate!!!

Which way?

Din toate partile, pe care hotarasc sa le cercetez, apar noi si noi informatii. De cele mai multe ori, ele sunt contradictorii sau sunt facute doar sa sustina, cu mai multa fervoare o anumita parere. In ce lume traim? Daca incercam sa fim atenti la toate canalele de difuzare, precum si la cantitatea si calitatea informatiilor…riscam sa devenim susceptibili (tratament folosit doar ca o forma de aparare, un soi de imunizare)…acest lucru s-ar putea sa ne gaseasca intr-o pozitie, nici nu cred ca intr-o stare defensiva, pur si simplu neutra… in care iti e lehamite sa mai spui sau sa mai faci ceva.
Stau si ma gandesc ce cai ar fi posibil de urmat in aceste conditii. Cai care sa produca, intr-o anumita masura, reactii..de orice tip…
Nu ar fi buna adoptarea acestei pozitii (cea neutra)..pentru ca, ar insemna sa le lasam mana libera sa actioneze in voie. Sa nu ii mai deranjam deloc, pentru ca am fi tratati ca niste simple marionete (robotei), care urmeaza doar instructiunile…fara sa aiba voie sa isi exprime liber opiniile, cu atat mai putin sa actioneze in vreun fel.
De cealalta parte, te gandesti ca e de datoria ta sa intreprinzi ceva… Esti nemultumit, si nu esti singurul in aceasta stare, nu iti convine situatia de fond..si, vrei ca cei avizati sa ia seama de acest lucru. Ce mijloace ai la dispozitie? Pe care poti sa le inventezi sau sa le urmezi?
Dar, dincolo de aceste mici ‘dealuri’, in fata rasar ‘piscuri ale unor munti’ care nu pot sa dispara din peisaj, un-doi. Ei, in toata splendoare lor, au format acesti munti..se simt atat de confortabil acolo…vad lumea de sus, si prin prisma puterii pe care o detin, considera ca ne au la picioare. E dureros sa stii acest adevar dar, e si mai dureros sa te simti incapabil de a actiona in vreun fel. Totusi, prin prisma drepturilor pe care le avem ca cetateni, fiecare persoana are libertatea de a se exprima cum doreste, atata timp cat nu lezeaza pe cel de langa el (atata timp cat o face in mod civilizat).

Dupa parerea mea, cred ca o solutie ar putea fi data de masa mare de populatie care si-ar spune doleantele…dar, acea masa trebuie sa fie compacta, formata si unita doar pentru ca nutresc aceleasi sentimente, asertiuni, doleante etc. Nu am spus nimic referitor la modul in care s-ar putea face auzit acest grup..in special pledez pentru o forma civilizata de exprimare, in care nucleu principal sa fie intelectul. Dupa cum am vazut (acum circa 20 de ani), alte cai urmate nu au folosit prea mult. Poate doar au dat aparenta ca ele ajuta in vreun fel…dar, dupa acest rastimp, intr-o forma sau alta, tot acolo am ajuns. Sau poate exista o forma de imbinare a mai multor cai posibil de urmat..nu stiu..dar, mi-ar placea ca lucrurile sa se aranjeze incetul cu incetul si in acest sens (adica, sunt convinsa ca se va forma ceva concret, mai devreme sau mai tarziu, in aceasta privinta).

Let's do it!

Citeam Revista 22, articolul “Salutari din Eforie Nord”…si am dat peste urmatoarea fraza: “…adevăratul motiv pentru care românul vine pe litoralul românesc este acela de a mânca. Cât mai mult şi cât mai nesănătos, căci a fi servit reprezintă sfidarea la adresa unui sistem care-l umileşte în fiecare zi. Să aibă şi el săptămâna de concediu în care poate să ordone / să se răstească la alţii / să fie boier aruncând cu banii / să moară de ciudă toţi duşmanii.”
Intr-adevar, aceasta parere o impartasesc si eu. Si, nu numai cand vine vorba de vacanta de vara…petrecuta pe litoral, la munte sau oriunde altundeva. Cred ca orice ocazie, de acest gen, devine un prilej prielnic pentru a ne demonstra unii-altora cat de mult putem ingurgita, si cat mai haotic posibil. Consider ca daca am avea o educatie si in acest sens, nu spun sa nu ne facem poftele (pentru ca ele apar oricum, la anumite intervale de timp…conteaza mai mult modul in care le satisfacem)…si am incerca sa avem un stil de viata mai echilibrat, de asemenea, am incerca sa mancam sanatos (indiferent daca suntem acasa cu familia, la cineva in vizita, in vacanta etc.) am duce o viata mai frumoasa din toate punctele de vedere.

Se stie ca fiecare persoana este unica in felul ei…asa ca, oricine este liber sa aleaga calea care i se potriveste cel mai bine in viata (sau cel putin, care crede ca i se potriveste cel mai bine in viata:D).

Ce este dragostea?

"Dragostea este hrana sufletului, insa ai fost privat de ea. Sufletul tau nu a primit deloc dragoste, astfel inat nu-I cunosti gustul. Trupul si-a primit hrana, asa ca poate sa mearga mai departe. Insa sufletul nu si-a primit hrana, drept pentru care sufletul este mort sau nu s-a nascut inca, ori se afla etern pe patul de moarte.
Cand ne nastem, suntem dotati cu capacitatea de a iubi si de a fi iubiti. Orice copil se naste plin de dragoste si stie exact ce este dragostea. Nu este deloc nevoie sa i se spuna copilului ce este dragostea. Dar problema apare deoarece mama si tatal nu stiu ce este dragostea. Nici un copil nu primeste parintii pe care ii merita – nici un copil nu primeste vreodata parintii pe care ii merita; parintii aceia pur si simplu nu exista pe pamant. Iar cand acest copil devine parinte, si el isi va fi pierdut capacitatea de a iubi.
Dragostea este o floare fragila. Trebuie sa fie protejata, trebuie sa fie calita, trebuie sa fie udata; numai atunci devine puternica.
Dragostea creste numai din dragoste. Dragostea are nevoie de un mediu plin de dragoste – acesta este aspectul fundamental care trebuie sa fie retinut…Daca mama este iubitoare, daca tatal este iubitor – nu numai fata de copil, ci daca sunt iubitori si unul fata de celalalt, daca in casa exista o atmosfera de dragoste – copilul va incepe sa functioneze ca o fiinta a dragostei si nu va pune niciodata intrebarea “Ce este dragostea?” Va sti acest lucru de la bun inceput, acesta va deveni fundamentul sau.
Daca esti femeie, uita-te – este posibil sa repeti, aproape identic, comportamentul mamei tale. Uita-te la tine cand esti impreuna cu iubitul sau cu sotul tau: ce faci? Nu cumva repeti un model?...oamenii nu fac altceva decat sa repete; oamenii sunt imitatori. Fiinta umana este o maimuta. Repeti comportamentul mamei si al tatalui tau si trebuie sa renunti sa faci asta. Abia atunci vei sti ce inseamna dragostea, altfel vei ramane deformat.
Primul pas este sa scapi de parintii tai…sa scapi de vocile parintilor dinlauntrul tau. Nu vreau sa spun sa scapi fizic de parintii tai, vreau sa spun sa scapi de vocile parintilor dinlauntrul tau, de programul dinlauntrul tau, de inregistrarile dinlauntrul tau…este o munca grea, solicitanta; nu poti sa faci lucrul acesta instantaneu.
Al doilea lucru esential este acesta: oamenii cred ca pot sa iubeasca numai atunci cand gasesc partenerul potrivit – o prostie! Nu vei gasi niciodata unul, deoarece femeia perfecta si barbatul perfect nu exista. Iar daca ar exista, nu si-ar bate capul cu dragostea ta. Pur si simplu nu i-ar interesa. Prin urmare, al doilea lucru pe care trebuie sa il retii este sa nu cauti niciodata perfectiune, altfel nu va curge nici un fel de dragoste prin tine. Pentru a pluti si a creste in dragoste nu este necesara perfectiunea. Dragostea nu are nimic de-a face cu celalalt. O persoana iubitoare pur si simplu iubeste, la fel cum o persoana vie respira si bea, mananca si doarme. Exact la fel, o persoana cu adevarat iubitoare iubeste: Nu spui: ”Daca aerul nu este perfect, nepoluat, eu nu respir. Continui sa respiri pretutindeni, chiar daca aerul este poluat, otravit. Continui sa respiri! Nu iti poti permite sa nu respiri pentru ca aerul nu este asa cum ar trebui sa fie.
Oamenii care cer perfectiunea sunt oameni complet ne-iubitori, nevrotici. Chiar daca isi pot gasi un iubit sau o iubita, cer perfectiune, iar dragostea este distrusa din cauza acestei pretentii. Daca un brabat iubeste o femeie sau o femeie iubeste un barbat, apar imediat pretentiile. Femeia incepe sa aiba pretentia ca barbatul sa fie perfect, doar pentru ca o iubeste pe ea. Ca si cum ar fi comis un pacat! De-acum trebuie sa fie perfect, de-acum trebuie sa se descotoroseasca de toate limitarile lui – brusc, doar din cauza acestei femei? De-acum nu mai poate sa fie om? Trebuie sa devina fie supraom, fie un fals, un prefacut. Natural, este foarte greu sa devii un supraom, asa ca oamenii devin niste falsuri. Incep sa se prefaca, sa joace teatru. In numele dragostei, oamenii nu fac decat sa devina niste prefacuti. Atunci cand cineva iubeste, este un miracol. Fii impresionat de miracol.
Iar al treilea lucru este urmatorul: in loc sa te gandesti cum sa faci sa primesti dragoste, incepe sa o dai. Nu exista nici un alt mijloc. Oamenii sunt mai preocupati cum sa apuce si sa ia. Pe toti ii intereseaza sa primeasca si se pare ca nimanui nu-i face placere sa dea. Atunci cand dau, oamenii o fac cu o mare reticienta – chiar daca dau, dau numai ca sa primeasca la randul lor si au o atitudine comerciala. Este un targ. Totdeauna au foarte mare grija sa primeasca mai mult decat dau - in felul acesta au facut un targ bun, o afacere buna. Iar celalalt face acelasi lucru.
…vine o pasare, se asaza la usa ta, canta un cantec si nu-ti cere nici un certificat si nici un semn de apreciere. A cantat cantecul si apoi pleaca fericita in alta parte, fara sa lase vreo urma.
Asa creste dragostea. Da si nu astepta sa vezi cat de mult poti sa iei. Da, ea vine, inmiita, dar vine natural. Vine dupa propria vointa, nu este nevoie sa o chemi. Cand o chemi, nu vine niciodata. Cand o chemi, o ucizi. Prin urmare, da. Incepe sa dai.
La inceput va fi greu, deoarece intreaga ta viata ai fost antrenat nu sa dai, ci sa iei. La inceput va trebui sa te lupti cu propria ta platosa. Musculatura ti-a intepenit, inima ti-a inghetat, ai devenit rece. La inceput iti va fi greu, dar fiecare pas facut te va duce la un altul si incetul cu incetul, fluviul va incepe sa curga.

La inceput descotoroseste-te de parintii tai. Descotorosindu-te de parintii tai, te descotorosesti de societate…de civilizatie, de educatie, de totul – deoarece parintii tai reprezinta toate acestea. Devii un individ. Pentru prima oara, nu mai faci parte din masa, ai o individualitate autentica. Esti pe cont propriu. Asta inseamna maturizarea. Asa ar trebui sa fie o persoana matura.
O persoana matura este o persoana care nu are nevoie de parinti…nu are nevoie de nimeni de care sa se agate sau sa se sprijine. O persoana matura este o persoana fericita in solititudinea ei – solititudinea ei este un cantec, o sarbatoare. O persoana matura este o persoana care poate sa fie fericita cu ea insasi.
Intr-o buna zi a trebuit sa iesi din pantecul mamei. Daca ai fi ramas acolo mai mult de noua luni, ai fi murit – nu numai tu, ci si mama ta ar fi murit. Intr-o buna zi a trebuit sa iesi din pantecul mamei tale; apoi, intr-o alta zi a trebuit sa iesi din atmosfera familiei tale, un alt pantec, ca sa te duci la scoala. Dupa aceea, intr-o alta zi, a trebuit sa iesi din atmosfera scolii, un alt pantec, ca sa iesi in lumea larga. Insa in profunzimea sinelui tau, esti in continuare tot un copil. Inca te aflii in pantec! Exista straturi suprapuse de pantec si acest pantec trebuie spart. Asta reprezinta ceea ce in Orient am numit cea de-a doua nastere, esti complet liber de impresiile parintilor. Si frumusetea este ca o asemenea persoana le este recunoscatoare parintilor sai. Paradoxul este ca numai o asemenea persoana isi poate ierta parintii. Are compasiune si dragoste pentru ei, are sentimente extraordinar de puternice pentru ei, pentru ca si ei au suferit la fel.
Trebuie sa devii o individualitate, acesta este primul lucru. Al doilea lucru este sa nu astepti perfectiunea si sa nu ceri, sa nu pretinzi. Iubeste oamenii obisnuiti. Nu e nimic in neregula cu oamenii obisnuiti. Oamenii obisnuiti sunt extraordinari! Fiecare fiinta umana este atat de unica; arata respect pentru aceasta unicitate.
In al treilea rand, da, si da fara nici o conditie – atunci vei sti ce inseamna dragostea".

OSHO

Love it!!!

*Fara dragostea ta*

Sincer…inca nu imi revin…nu pot sa cred ca s-a putut intampla asa ceva. Ma abtin de la diverse comentarii legate de speculatiile care se fac pe acest subiect, pentru ca numai ea stie ce anume ar fi putut sa o determine sa recurga la acest gest, daca intr-adevar este vorba de un act suicidar.
Imi pare sincer rau…a fost una dintre artistele mele de suflet. Cand eram micuta ascultam mai mereu, la casetofon, melodiile ei. Eram fascinata de vocea minunata pe care o auzeam. Copil fiind, cantam o data cu ea..si, imi imaginam ca de fapt vocea care se aude, e a mea. Ii invatasem versurile pe de rost..si, de fiecare data, cand aveam o ocazie le fredonam. De asemenea, imi desenam cu creionul o alunita deasupra buzei..pentru ca imi doream sa fiu la fel de frumoasa ca ea. Chiar si cand m-am despartit de prima mea iubire, mi-am facut un cd pentru masina, cu melodii de la care as fi putut sa imi iau energie si forta de a merge mai departe. E clar, o buna parte din melodiile inscriptionate pe acel cd…erau ale ei. Simteam ca vocea ei imi da putere sa trec peste orice piedica…

Sper ca macar acolo..unde e acum..sa isi fi gasit linistea sufleteasca de care avea nevoie…Dumnezeu sa o odihneasca in pace!

Arde!

...si la propriu...si la figurat...

Passion...

Daca stau o clipa si ma gandesc..traiesc cu impresia ca marea majoritatea lucrurilor, de care m-am simtit atat de legata pana nu demult..de fapt, o parte din mine inca se mai simte..s-au petrecut acum cateva ore, se poate spune cel mult in urma cu cateva zile...si, totusi..am o senzatie ca o prapastie imensa sta intre cele doua momente. Prefer sa nu ajung sa simt acelasi ‘tic-tac’ permanent, pe care cei mai multi dintre noi il numesc ‘obisnuinta’. Intr-adevar, iti poate da o nota de precizie..pentru cat timp? nu se stie...datorita acestui lucru, nazuiesc spre un ‘tic-tac’ putin mai neacordat, mai necadentat. Intr-o oarecare masura e alegerea fiecaruia daca doreste ca, lasandu-se purtat de intuitie, ratiune, vocea sufletelului sa schimbe ceva in legatura cu propria viata..sa isi creeze propriul ritm al melodiei.
Eu stiu ce as vrea sa iasa, in final, din tot acest tumult..o melodie..o melodie care sa fie doar a mea. Stiu pe ce aspecte ar trebui sa insist, cum ar trebui sa o fac placuta. Dar, partea teoretica nu e intotdeauna atat de usor realizabila pe plan practic. Poate in asta consta, in fond, si frumusetea melodiei. E greu uneori, cand plutesti in deruta..cand doar unele mici fire mai pastreaza legatura intre tine si pamant, cand simti ca acordurile interioare nu se potrivesc cu cele pe care trebuie sa le asculti, sa inveti sa le deprinzi..pentru ca mai apoi, sa le poti reproduce ca un robotel...cum spuneam..in aceste conditii, e greu sa mai poti reda sau crea ceva din arta propriului frumos. Cred ca, in fond, e o alta tactica ce trebuie invatata. Pe de o parte, asa cum mi-a spus o buna surioara de a mea…e o provocare, pe care sunt dispusa sa mi-o asum, sub toate formele posibile daca, intr-un final…ajung sa simt acel ritm dorit al propriei melodii.

Daca revin la ideea cu care am inceput..pot spune ca sunt uimita de rapiditatea si de modul in care se succed evenimentele din ziua de astazi. Unele sunt predictibile..si, atunci ai senzatia ca toate elementele care il compun iti sunt favorabile…cum ar veni, ca universul lucreaza in directia dorita de tine. Dar, sunt si alte evenimente total incontrolabile, care iti pot aduce schimbari majore in propriul stil de viata, care te pot face sa mai urci unele trepte de pe scara vietii sau, din contra, sa mai cobori altele. Consider ca traim intr-o societate, intr-un mediu destul de bulversant. Cuvintul ‘certitudine’ nu prea mai face parte din peisaj. Si totusi, aceste lucruri se pot transforma intr-o superba provocare…sa iti inveti psihicul sa faca, pe cat posibil, abstractie de sunetele neacordate din exterior..pentru a se putea concentra, alinia la propria creatie sadita in interior. Pe zi ce trece incep sa accept din ce in ce mai mult provocarea, fiind convinsa ca timpul, intr-adevar, le va aranja pe toate.

Ganduri...

Recent, am avut deosebita placere sa citesc o cartulie pe care mi-o cumparasem mai demult dar, care ramasese uitata pe unul din rafturile bibliotecii. Contine trei disertatii pe teme deosebit de interesante, si anume: conceptul de bun si rau, vina si constiinta incarcata si idei despre idealuri ascetice.

“…bun este oricine care nu siluieste, nu raneste pe nimeni, nu ataca si nu rasplateste, care lasa razbunarea in seama lui Dumnezeu, care sta ascuns ca si noi, cel ce pleaca din calea raului si cere putin de la viata, asemenea noua, celor rabdatori, umili, drepti…aceasta nu inseamna insa, ascultat la rece si fara prejudecata, nimic altceva decat: …dar aceasta nefericita stare de lucruri, aceasta prudenta de cea mai proasta calitate, pe care o au pana si insectele, s-a invesmantat, gratie acelei falsitati si mintiri de sine a neputintei, in haina luxoasa a virtutii tacute ce stiu sa renunte si sa astepte, ca si cum insasi slabiciunea celui slab ar fi o savarsire de buna voie, ceva voit, ales, o infaptuire, un merit…” (F. Nietzsche)
De multe ori am incercat sa atribui diferite definitii conceptelor de ‘bun’ si ‘rau’. Nitezsche sustine ca ar trebui sa aruncam o privire asupra genealogiei lor, completata de o privire amanuntita asupra cursului pe care l-au urmat in istorie, din trecut pana in prezent, pentru a ne putea forma o idee. E drept, poate spuse sub o alta forma dar, avand acelasi fond, marea majoritate a oamenilor (credinciosi in sinea lor) tind sa accepte definitia pe care am expus-o la inceputul fragmentului citat anterior. Dar, oare intr-adevar asa stau lucrurile? Intotdeauna am fost impotriva efectului de turma pentru ca, fiecare persoana, prin constiinta si caracterul sau, ar trebui sa fie capabila sa ia propriile decizii in viata, in functie de ce ii dicteaza aceasta. Mi-a trecut si mie, prin capusor, intrebarea daca intr-adevar definitiile, pe care de cele mai multe ori le luam ca atare, fara sa le filtram, din diferite surse (gen DEX), reflecta ceva subiectiv sau, din contra obiectiv? Parerea mea e ca ar trebui sa luam in considerare o paleta cat mai variata de posibile surse, diferite alternative pentru ca, mai apoi mixate cu propria personalitate si cu propriul mod de gandire, sa ajungem sa dam un sens notiunii de care suntem interesati. Un sens in concordanta cu modul in care privim viata, modul in care o intelegem, o traim.
Indiferent daca acesta nu este in conformitate cu acceptiunile general admise, nu inseamna ca acest lucru ar trebui sa ne priveze de anumite bunuri sau ar trebui sa ne limiteze logica, strict la sensurile dorite de ei.
Acum, imi vin in minte urmatoarele intrebari: ar trebui sa ne lasam modelati de viata? sau sa modelam viata dupa noi? Avand in vedere ca suntem fiinte sociabile, e clar ca trebuie sa respectam anumite reguli impuse de societatea in care convietuim. Aceasta logica ar tinde sa fie de acord cu prezumtia ca viata ne modeleaza in functie de anumiti factori, cu care vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Cred ca, din comoditate si din cauza usurintei cu care infaptuim acest lucru zi de zi, ajungem sa credem si sa ne supunem acestei prezumtii. Atunci de ce mai exista acele particularitati unice care ne formeaza si ne diferentiaza de restul persoanelor? Oare ca sa ajungem la concluzia ca intr-adevar suntem niste animale in curs de domesticire? (imi cer scuze pentru duritatea acestor afirmatii)... Eu, totusi, raman la ideea ca putem sa ne modelam viata, intr-o mai mare sau mai mica masura, in functie de ceea ce este necesar, am putea sa o numim ‘sursa de supravietuire’ a sufletului nostru. E drept ca acest lucru impune tarie de caracter, ambitie, vointa…dar, in fond, se presupune ca se infaptuieste pentru o cauza nobila, si anume, fericirea launtrica.
O alta idee, regasita la Schopenhauer, cu care cele expuse de mine, mai sus, se imbina armonios este: “ conditia dintai si cea de capetenie pentru fericirea vietii noastre este ceea ce suntem, personalitatea; - fie numai fiindca este statornica si lucreaza in toate imprejurarile si fiindca nu este supusa soartei si nu ni se poate rapi. In acest inteles valoarea ei se poate numi absoluta. De aici urmeaza ca binele sau raul, ce-i pot aduce unui om imprejurarile dinafara, este mult mai mic decat se crede.”
Concluzia e ca putem accepta sa ne traim viata condusi de anumite principii si valori, induse de ‘mediul extern’ care de-a lungul timpului (sa nu uitam) au capatat noi si noi sensuri sau acceptam sa ne concepem noi, propriile principii si valori, care sa ne confere identitate.

Reflectii

Ma uit in stanga, ma uit in dreapta…incerc sa fug dar, parca e ceva care ma retine. Sa dau inapoi nu sta in firea mea. Ma simt confuza…parca as fi intr-un labirint si, oricat as incerca sa gasesc o cale de iesire nimic nu ma ajuta (ratiunea, fizicul, psihicul).
Ma hotarasc sa privesc cu calm lucrurile, pentru ca doar asa pot sa imi pun in miscare motorasul principal. Realizez ca e pacat sa ma agat de lucrurile care imi creeaza confuzie, si ca ar fi de preferat sa ma concentrez pe acele elemente, din viata mea, care imi aduc zambetul pe buze, fericirea. Intr-adevar, e mai usor sa fii pesimist…e mai usor sa renunti…e mai usor sa fugi. Nimic nu e intamplator si, oricat de dificile ar putea parea unele momente pe care le traim, toate isi au rostul lor.
Poate e nevoie de o noua introspectie (cu toate ca acesta ar trebui sa fie un proces continuu), care sa ma ajute sa ma redefinesc, sa sustina consolidarea pilonilor principali ai viitoarei constructii, sa restabilesc raportul dintre mine si cei din jur. Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat apar si mai multe intrebari. Ma simt atat de mica in raport cu tot ce ne inconjoara. Dar, desi am senzatia asta, nu poate fi vorba de inferioritate pentru ca, totul tine de psihicul nostru si de felul in care ne privim si ne acceptam. Fiecare din noi are rolul lui pe acest pamant , indiferent daca vrem sa il constientizam sau din contra, alegem sa traim intr-o lume abstracta, o lume doar a noastra.
Ca o mica paralela la ceea ce am spus, mi-am regasit ideile intr-un fragment, pe care il voi reproduce in continuare, ce apartine lui M. Scott Peck, din cartuluia sa, intitulata “Psihologia minciunii”:
‘…de ce sa mai intelegem? De ce sa mai facem sau sa mai invatam ceva? Raspunsul este simplu, pentru ca este mult mai bine - mai rodnic si mai constructiv – sa avem o sclipire de intelegere asupra a ceea ce suntem decat sa ratacim in intuneric….
Tolkien: Nu ne este dat noua sa stapanim toate marginile lumii, ci sa facem ceea ce este in noi in anii care ne sunt haraziti, retezand de la radacina raul din campurile pe care le cunoastem, astfel incat cei ce vor trai dupa noi sa poata avea un pamant curat, pe care sa-l lucreze. Ceea ce vor avea nu ne este dat noua sa conducem.’
Sunt mult prea frumoase si pline de intelepciune cuvintele autorului pentru ca sa mai pot adauga ceva. In final, raman cu gandurile mele si nutresc la altele mai optimiste si mai pline de viata.

Zambetul unui omulet fericit!

Pe zi ce trece imi dau seama ca realitatea trecutului e foarte diferita de realitatea prezentului; cand spun acest lucru iau in calcul, in special, persoane (foarte dragi si apropiate) si, ma intristez la gandul ca anumite momente si evenimente din viata noastra pot produce schimbari atat de majore incat, poate intervini o detasare si o distantare, a carei traiectorie o vad iremediabil schimbata.
Am trait cu speranta…mai bine spus, mi-am dorit din tot sufletelul meu, sa conserv acea parte din trecut, atat de draga, si…totodata, sa reusesc sa ma aliniez (in limita posibilitatilor pe care le accepta personalitatea mea) la noile ‘cerinte’, care in mod firesc capata o noua dimensiune, odata cu trcerea timpului. Dar, pur si simplu, mi-am dat seama de imposibilitatea infaptuirii acestui lucru. Nu vreau sa condamn nimic…ci, asa cum am spus anterior, felul de a fi si de a deveni al fiecaruia, in viata asta, poate sa necesite pe parcurs, alte motivatii, concepte, persoane etc., pentru a conferi fiecaruia ceea ce isi doreste (in limita in care, cei in cauza, isi definesc ca scop fericirea in viata sau orice alte obiective pe care viseaza sa si le implineasca).
Desi ma intristeaza aceasta concluzie…speranta ca lucrurile sa fi capatat o alta forma era doar in imaginatia mea, era o idee total nefondata, bazata doar pe realitatea pe care o stiam, din trecut, si pe care nu am vrut sa o mai aliniez la prezent. Cu siguranta pentru ca imi placea la nebunie forma de dinainte.
Raman cu zambetul pe buze gandindu-ma la toate momentele frumoase petrecute…si, sper ca acestea sa se pastreze mereu vii in memoria mea, pentru ca nu as vrea niciodata sa pierd si ultimul lucru care mi-a mai ramas din aceasta povestioara…cand spun ultimul lucru ma refer la zambetul acela minunat de omulet fericit, pe care amintirile mi-l starnesc!

Stii ce e culmea? Nici bine nu ai ‘plecat’ efectiv ..si..deja IMI E DOR DE TINE!!!