Cantec de sufletel

De Ce Nu?

M-am uitat ieri, pentru ca am avut mai mult timp la dispozitie, la doua emisiuni alternativ. Una era difuzata pe Euforia TV, si se numeste “Pasiunea mea este moda” (sau ceva de genul:D), iar cealalta era prezentata pe Zone Reality (nu stiu exact cum se numeste). De obicei nu prea am ce vedea la televizor si, din aceasta cauza, am o retinere, in a cauta ceva calitativ de urmarit.
Ce m-a impins sa ma uit totusi, la cele doua emisiuni, a fost dorinta de a analiza psihicul uman, dincolo de stratul de suprafata…
La Euforia am vazut tinere carora li se inmana o suma de bani, cu care fetele trebuiau sa mearga sa isi cumpere o anumita vestimentatie, in concordanta cu o tema stabilita. Sunt convinsa ca isi dadeau tot interesul sa achizitioneze ceva cat mai potrivit temei si care sa fie, de asemenea, conform cu stilul si personalitatea fiecareia. Reveneau entuziasmate, aranjate din cap pana-n picioare, pentru a se putea prezenta in fata comisiei (formata din patru persoane). Aceasta comisie le putea desfiinta pe loc, daca considerau ca anumite obiecte vestimentare nu erau aranjate conform gustului lor (bazat pe parerile personale, plus trendul pe care il urmau)…sau, din contra, unele puteau primi laude pentru modul in care au reusit sa imbine fiecare obiect vestimentar ales.
Ce m-a frapat a fost faptul ca entuziasmul, ce se citea pe chipul lor in momentul revenirii…se spulbera in cazul in care comisia le dezaproba. Starea lor li se schimba total. Intrebarea mea e urmatoarea…de ce permitem unor oameni mai puternici sa stearga pe jos cu noi, avand in vedere ca e totusi, vorba de viata noastra…si de ce nu incercam noi sa fim mai puternici?


Trebuie sa precizez faptul ca, la cea de-a doua emisiune, de pe Zone Reality, nu am apucat sa ma uit de la inceput. Dar, am vazut ca erau prezenti oameni care aveau o anumita problema de sanatate, care acceptasera sa ia parte la un program, ce ii ajuta in rezolvarea acestora.
Ca locatie, oamenii ce intretineau acest program, au ales o casuta, mai retrasa, undeva in natura. Fiecare din participanti aveau un regim strict de masa, luau parte la sedinte cu un psiholog, la ore de masaj (care se concentrau in special pe zonele cu probleme), la sedinte de grup si erau de acord sa aplice diverse alte metode ce faciliteaza detoxifierea organsimului.
Erau o comunitate restransa (daca se poate spune asa), ce favoriza comunicarea si deschiderea fiecaruia dintre ei. Mi-a placut foarte mult acest aspect deoarece, aceste doua elemente reprezinta unii din primii pasi pe care ar trebui sa ii faca, fiecare dintre noi, atunci cand se confrunta cu o problema. Am spus “printre primii pasi” pentru ca, in primul rand, pentru a putea trece peste ceva este nevoie sa recunoastem ca, avem parte de acel ceva, indiferent de cat de rau ar putea fi..si sa existe dorinta de a accepta ce ni se intampla pentru a putea merge mai departe.
Lucrurile mai putin placute de care ne izbim in viata, si care au o anumita insemnatate pentru noi, lasa in urma anumite semne, constiente sau inconstiente, peste care putem trece sau , din contra, ajung sa ne urmareasca toata viata si se transforma in impedimente, de care nu putem scapa, in incercarea noastra de a fi fericiti.
Am vazut oameni care, cu ajutorul psihologului si-au deschis usile demult inchise si, vorbind de ce ii afecta…au constientizat cat rau si-au facut. Uneori, sa vorbesti de ce te doare, nu e un lucru rau. Din contra, asta consider ca e si rolul psihologului…sa te ajute sa identifici problema si, sa iti dai seama ca detii solutia rezolvarii ei, numai ca e undeva ascunsa in subconstient. Psihologul cauta sa ajunga in cele mai intunecate locuri ale mintii noastre, si faciliteaza trecerea lucrurilor descoperite acolo spre constient. Am intalnit persoane reticiente cand venea vorba de psihologi sau cu diverse conceptii cum ca, daca ajungi la ei..inseamna ca esti ‘cu capul’. Ei bine, parerea mea (imi cer scuze daca deranjeaza) e ca toti suntem, mai mult sau mai putin, ‘cu capul’. Si ca, de noi depinde, daca vrem sa ducem o viata fericita sau preferam sa ne complacem in situatie…situatie care, de cele mai multe ori ne ingreuneaza viata…
Sa revin totusi…elementele imbinate din program, ce se afla permanent intr-o stransa corelatie, e clar ca ii putea ajuta pe acei omuleti sa inceapa o noua viata…
Legatura dintre cele doua emisiuni e legata de psihicul nostru, asa cum am mentionat la inceput. Exemplele prezentate arata cat de fragili putem fi…si ca, la o simpla adiere de vant…riscam sa ne clatinam intr-o parte si alta sau eventual…sa cadem.
Nu e normal asa…pentru ca, indiferent de cat reusim sa ne bucuram de viata noastra, de cat tine ea (cu atat mai mult pentru ca nu putem preciza cu exactitate ziua in care se sfarseste)…trebuie sa invatam sa fim puternici, sa avem radacinile bine infipte in pamant…pentru ca, indiferent daca vine sau nu o furtuna, noi sa ramanem pe pozitii, sa si sa ne clatinam cat mai putin posibil.
Si, ca sa ajungem la acest stadiu, primul pas ce trebuie facut e reprezentat de o analiza cat mai riguroasa si profunda a tot ceea ce suntem, ce ne defineste ca fiinte umane. Indiferent daca sunt lucruri peste care avem tendinta de a trece mai usor, pentru ca avem impresia ca stim despre ce e vorba…sau pentru ca ating anumite corzi mai sensibile…trebuie sa invatam sa avem rabdare, pentru ca orice informatie conteaza. E ca un puzzle…daca o piesa lipseste…nu o sa reusim sa refacem intregul niciodata. Si acea piesa care lipseste…se poate transforma in punctual nostru vulnerabil.
Ma opresc doar la primul pas din cauza ca, in repetatele mele incercari, nici eu nu am reusit pana acum sa trec la urmatorul nivel. Dar, pot spune cu certitudine ca, efectele analizei se observa pe zi ce trece si clar, te ajuta sa duci o viata mai frumoasa…
Parerea mea e ca se merita incercat! De Ce Nu?

Noi in anul 2000

Melodia reflecta mult prea bine realitatea in care traim..incat, pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu o postez:D

Sketch of a moment

…eram pierduta in gandurile mele, cand mi-a atras atentia o melodie ce se auzea de undeva de prin apropiere. Am ciulit urechile si, mi-am dat seama ca sunetele proveneau de la vecinii mei. Intr-adevar, era o zi de duminica, zi in care se presupune ca fiecare ar trebui sa se respecte si, sa isi rezerve putin timp pentru propria persoana, implicit pentru propriile placeri. Am ramas placut surprinsa sa constat ca ei, tocmai de acest lucru se bucurau. Spun asta pentru ca, cel putin din exterior, din informatiile la care am avut acces, am tras concluzia ca duc o viata destul de grea. E vorba de doi tineri care au avut curajul sa infrunte viata si, desi poate situatia materiala nu le permitea, si-au intemeiat o familie; si, in prezent au doua fetite micute. Casa in care stau, reprezinta pentru ei un camin provizoriu (nici unul din ei nefiind proprietar)…una din fete a avut probleme de sanatate de cand era micuta, si din aceasta cauza au mers, mai mereu, prin spitale cu ea. Mai nou, fetita are o problema la un ochi si necesita o operatie, ce costa suficient de mult incat, cei doi parinti sa nu isi permita costul ei. Trebuie sa mentionez si faptul ca, nu au un venit constant lunar, pentru ca nici unul din cei doi nu e angajat cu carte de munca. Traiesc oarecum de pe o zi pe alta..incat, inca ma mai surprinde faptul ca, gasesc acea forta launtrica, ce ii face sa treaca peste impedimentele intalnite. Nu as putea spune cu exactitate ce anume ii determina ca, in unele momente, sa lase grijile deoparte..pentru a simti ca traiesc in adevaratul sens al cuvantului dar, momentul trait m-a facut sa ma gandesc, din nou, la fericire si la semnificatia acestei stari.


Cat de mult mai face acest unic sentiment, parte din viata noastra, in zilele de astazi? Mai avem dorinta, ambitia, energia, puterea sa angrenam resursele necesare pentru a accede la ceva atat de pur? Cei doi omuleti mi-au demonstrat inca o data faptul ca, indiferent daca viata nu e tocmai roz se poate totusi sa fii fericit, in sensul in care fiecare din noi intelege fericirea.
Sunt multe moduri in care o persoana isi poate exprima stare de bine, fericirea. Si, de fiecare data, cand observ ca cei din jur isi mai rezerva putin timp si pentru partea sufleteasca, nemateriala…simt simultan fericirea pe care o raspandesc.
Acesta este si motivul pentru care am ales sa scriu despre acest subiect…DA! Si eu ma simt foarte fericita acum, multumita sufleteste…stau si ma gandesc si parca nu imi vine sa cred..si, dupa ce ma mai gandesc putin..imi spun ca mai bine ma opresc si ma las, pur si simplu, purtata de stare...

I can say simply...chaos!

De cateva zile ma uit cu stupoare la stiri, incerc sa culeg informatii din sfera politicului…fiind manata de dorinta de schimbare si, totodata, de razvratire fata de tot circul creat. Cine suntem? Niste simple marionete (in viziunea lor)..de care se folosesc, mai ales acum, in plina campanie prezidentiala. Scopul? Obtinerea de voturi! Nu conteaza modalitatea in care se atinge obiectivul stabilit…nu conteaza faptul ca sunt nevoiti sa se calce in picioare si, totodata sa ne calce in picioare…atata timp cat acest lucru le garanteaza o pozitie superioara pe scara valorilor stabilite…e suficient.
Culmea e ca, acest lucru..mai devreme sau mai tarziu se va rasfrange din ce in ce mai acut si asupra noastra…a cetatenilor de rand. Ce se va intampla? Simplu, vom adapta comportamentul si caracterul lor..pentru ca, societatea creata nu va permite o alta modalitate de supravietuire. Deja, transformari in aceasta privinta au loc de ceva timp. Cu titlu de exemplu, ma gandesc la celebrele stiri de la ora 17. Putem vedea nenumarate exemple in care oamenii ajung sa comita lucruri oribile, doar pentru a obtine (de cele mai multe ori), acele minime necesitati pe care o societate civilizata ar trebui sa le ofere cetatenilor sai. Poate am spus prea mult ca ar trebui sa le ofere, in conditiile traiului din Romania…dar, macar sa construiasca anumite parghii care sa faciliteze obtinerea unor necesitati de care ar trebui sa se bucure fiecare dintre noi.
Pana nu demult refuzam sa cred ca e posibil ca pe ei sa nu ii intereseze de noi…NOI, multimea fara de care ei nu ar exista! Acum, nu se mai obosesc sa isi ascunda indiferenta, din contra, o afiseaza atat de direct si de grosolan, incat (eu, cel putin) stau si ma intreb cine sunt ei, cu adevarat? Oameni, nu sunt…desi au chipul si asemanarea conform cu tiparul standard. Daca ar fi fost fiinte umane, ar fi dat dovada de mai multe sentimente pro pentru noi. Animale, de asemenea, nu sunt…pentru ca, rationeaza. Nu le cunosc background-ul pentru a putea sti cu exactitate daca au fost nevoiti sa se adapteze unor circumstante, ce i-au transformat ulterior, in ceea ce sunt astazi. Ce stiu cu exactitate e ca, atitudinea lor nu e corespunzatoare cu cea care ar fi trebuit sa fie adoptata fata de noi.
Inca dinainte de 2004 eram atat de entuziasmata, in naivitatea mea, de ce inseamna Traian Basescu si partidul pe care il sustine necontenit, incat…recunosc…l-am votat! Dupa 5 ani de mandat…pot spune ca m-a dezamagit. Mintea mea faurise diverse scenarii posibile, in care el…Traian Basescu…era un soi de salvator al Romaniei. Mi-as fi dorit sa vad macar unele minime schimbari…si nu ma refer la cele de suprafata cand aduc aminte de ele…ci, doream sa observ schimbari in privinta modului de trai in viata semenilor mei. Se pare ca unele dorinte trebuie sa ramana la stadiul de scenarii posibile. Acum ar trebui facuta o analiza riguroasa in ceea ce priveste mandatul de presedinte al lui Traian Basescu. A fost el asa cum este in realitate?…a trebuit sa adopte un anumit comportament, si prin urmare anumite actiuni…pentru a-si putea pastra functia? Imi dau seama ca, totul se invarte in jurul functiei mult ravnite. Si, de asemenea, imi dau seama de imposibilitatea obtinerii unui raspuns sincer in ceea ce priveste intrebarile mele de mai sus…pentru ca, nu am acces la diverse categorii de informatii…si, mai presus de acest lucru, nu am cum sa il observ in mod direct, pe el, pe Traian Basescu…pentru a-mi putea forma o parere mai riguroasa…. Imi apare un zambet pe buze cand ma gandesc la acest lucru…pentru ca, si asta denota subiectivitate…dar, in fond e parerea mea si ar trebui sa conteze, pentru ca, teoretic, avem drepturi.
Imi doream atat de mult sa intru in PD-L. Ma gandeam ca tanara generatie, fiind scarbita de circul la care este supusa sa asiste in fiecare zi, va reprezenta un “refresh” pentru societate…in principal, in ceea ce priveste mentalitatea. S-a ivit ocazia…si pot adera la acest partid. Dar, nu stiu daca mai vreau sa mai fac acest lucru..mai ales din cauza celor intamplate pe scena politica in ultima vreme. In momentul in care incep ceva, imi place sa o fac din proprie convingere…sa cred in ce fac…pentru ca, altfel, actiunile mele nu mai au rost. Si democratii m-au dezamagit (desi eram o sustinatoare inraita a doctrinei lor) de cand a fost numit Boc premier, si pana la celebrele cazuri de frauda, comise de ministrii din partid.
Totodata, am cunoscut o persoana ce mi-a dezvalui noi informatii, ce ma fac sa vad PSD-ul dintr-un alt unghi, ce ii confera o alta lumina. O persoana ce este membru PSD, inca din 1970 si care, a avut acces la mult mai multe informatii din culise, in comparatie cu mine. E dornica sa aderez la ei, sa fac parte din organizatia a carui membru este. Pana nu demult, daca era sa vorbesc de PSD aduceam numai argumente impotriva lor, argumente nefavorabile..acum, mi-e ciuda sa zic…dar, nu stiu.
Imi dau seama ca fiecare are atat partile sale bune, cat si unele mai putin bune; si ca, depinde intr-o oarecare masura de noi pe care dorim sa o vedem mai mult. E ciudat, parca vor sa ne spele creierul…sa ajungem in faza in care sa nu mai stim nici ce vrem…pentru ca, ei sa poata decida mult mai usor pentru noi. Eu nu vreau sa ii las sa ajunga in aceasta etapa. Si, totodata imi dau seama, ca indiferent de partidul din care faci parte…trebuie sa fii putin de-al lor, pentru a putea supravietui printre ei. Oare trebuie sa invatam sa ne adaptam acestor conditii, gandindu-ne ca alegem raul cel mai mic dintre toate relele posibile, pentru indeplinirea unui scop nobil? Imi rezerv putin timp sa analizez aceasta intrebare…si dupa, cred ca voi avea unele raspunsuri pe care, le voi pune in balanta cu ceea ce cred ca sunt si, ulterior, voi hotari daca a venit momentul sa imi testez noi limite…si prin urmare sa ader sau nu la un partid. Pana una-alta…raman cu dilemele mele…si, revin la vorbele lui Badea…”Traim in Romania, si asta ne ocupa tot timpul!”.

Burning love \:D/

Am ramas cu gandul la zilele insorite...ce imi inspira un kef nebun de viata!!! \:D/

Fascinati...

E asa ciudat faptul ca..de multe ori in viata…ajungem in momentul in care simtim ca ni se interpun tot felul de bariere in calea drumului nostru. La inceput (poate din cauza varstei, entuziasmului etc.) le vezi ca pe niste hopuri peste care sari usor…manat din interior de dorinta de a reveni pe drumuletul tau. Apoi, sunt perioade si perioade…cand ti se pare ca aceste hopuri se inmultesc si…acel entuziasm incepe sa dispara. Nu intelegi de ce ai parte tocmai tu de ele..de ce nu te lasa in pace sa iti vezi linistit de drumuletul tau..si, din contra, parca devin hopuri din ce in ce mai greu de trecut peste. E ca si cum daca ai trecut de primul, ca la un simplu joc, treci la un “next level” si acesta se presupune ca e mai greu ca antecedentul.
Am trecut prin faza asta..si, ideea e ca Dumnezeu e mereu langa noi..si desi ne supune unui anumit test, de un anumit grad de dificultate..o face pentru binele nostru. Nu stiu daca voi ati fost atenti…dar, eu am observat, ca atunci cand avem o greutate de depasit..totodata, avem si o portita libera…e ca si cum..simtim ca suntem intr-o camera intunecata..si undeva, intr-un colt..pe care trebuie sa il cauti indelung, cu privirea, ca sa il poti gasi…sta fereastra prin care soarele, cu razele lui calduroase, strabate. Acolo e fericirea de care trebuie sa ne legam..e singura pe care trebuie sa o vedem..pentru ca altfel, viata noastra ce ar fi? Un cumul de hopuri…pe care mai devreme sau mai tarziu nu o sa le mai facem fata..pentru ca de-a lungul anilor ne-am facut rodajul..si, la fel ca o masina folosita indelung, caroseria rugineste..motorul incepe sa dea semne de batranete…Nu cred ca vrea cineva sa ajunga in starea asta..si eu privesc ferastruica aia prin care strabat razele de soare…ca un soi de upgrade pe care ar trebui sa avem grija sa ni-l facem…
Ne place asa de mult sa ne complacem in starea noastra mai putin buna..si culmea, mai avem si tupeul sa facem acest lucru public…nu stiu cu ce scop..poate in speranta ca vom capata atentie…dar, e o forma dezastruoasa de a capata atentie…incat nu putem sa inspiram decat mila.
Prin acel upgrade de care aminteam anterior, putem oarecum sa ne facem viata mai usoara…eu incerc pe cat posibil sa gasesc si sa ma bucur mereu de acea raza de soare care imi strabate camaruta…pentru ca vreau sa ajung in momentul in care o sa stau pe banca de rezerva si o sa imi vad mini - ecihpa de fotbal jucand in tumultul asta, numit viata…si…mai vreau sa mai apuc momentul in care rezervele, vor fi nerabdatoare sa descopere acest minunat joc, privind fascinate si ele, la randul lor, de pe bancuta de rezerva. E uimitor de fascinanta viata asta!

Mercic Stefan

Pe cer o mica stea
Apare doar cand vrea
Simt sufletul ei ce ma vegheaza
Si cum sta langa mine treaza

Cu nimic in lume ea nu poate fi comparata
Cu un cadou nu poate fi cumparata
E atat de tacuta
Dar nu are in ochi acea privire pierduta

Cateodata se intristeaza
Cand in zilele cu ghinion nu mai lumineaza
Ea nu e genul care se plafoneaza
In interiorul ei simte cum avanseaza

E atat de speciala
Ca apare la mine pe coala
Are un caracter deosebit de bun
De asta scriu aceste rime ca un nebun.


Multumesc din suflet scumpul meu verisor!!!!

Atunci...sau...acum?

De multe ori m-a tentat sa aflu mai multe despre evolutia comunismului de-a lungul anilor in Romania. Doream sa aflu atat ce presupunea, ma refer la modul in care erau nevoiti oamenii sa isi traiasca viata, cat si la efectele pe care le producea. Dupa ce m-am informat suficient de mult, cat sa imi pot spune propria parere in legatura cu cele intamplate, am inceput sa fac o comparatie, cu ceea ce traim in ziua de astazi, ce sta, generic vorbind, sub semnul democratiei.
Imi tot vine in minte intrebarea: “cand era mai bine? Atunci…sau acum?” Cand eram micuta…lumea avea suficienti bani incat sa isi permita un apartament, o masina…concluzia e ca, in general, banii nu erau o problema; desi, nu se gaseau suficiente lucruri pe piata libera pe care le puteau achizitiona. In schimb acum, rafturile magazinelor sunt pline cu tot felul de lucruri, care mai de care mai frumoase, mai ademenitoare…care te indeamna sa le cumperi…si in schimb…constati, ca nu sunt suficienti bani ca sa iti poti achizitiona poate minimul necesar. Ma refer doar la lucrurile ce presupun satisfacerea nevoilor primare, nicidecum nu iau in calcul alte placeri, pe care ar trebui sa ne permitem sa ni le oferim, macar din cand in cand.
Atunci, imediat cum terminai studiile ti se repartiza serviciu…acum, termini o facultate..si, daca nu recurgi la pile ca sa poti sa te anagajezi undeva…ajungi sa bati la usa unor angajatori care iti taie rapid aripile..spunandu-ti, de cele mai multe ori, ca fara experienta nu te pot angaja. Dar, unde, cand, cum sa iti poti forma experienta atata timp cat nimeni nu iti acorda o sansa? Nu mai aduc aminte de contextual actual, care sta sub semnul crizei, care genereaza si mai multe probleme in acest sens.
Cat despre posibilitatile de informare…e drept, ni se furnizau la ore prestabilite, anumite emisiuni pe singurul canal de televiziune existent, si anume TVR. De cele mai multe ori, personajul principial era Ceausescu. Acum, avem la dispozitie o gama variata de emisiuni, din ce in ce mai superficiale…e drept, ca fiecare din sefii trusturilor de media isi indruma angajatii sa prezinte informatia in functie de interesele proprii…dar, macar avem de unde selecta…de unde sa ne formam o idée, ce poate reprezenta un punct de plecare intr-o anumita directie.
Atunci, libertatea ne era ingradita. Nu aveam voie sa iesim din anumite tipare, ce erau cunoscute de catre toti cetatenii. Informatorii, spionii erau prezenti peste tot…fiind gata sa “ajute tara” la cel mai mic semn, care ar fi dat de inteles ca lucrurile nu sunt indeplinite conform instructiunilor. Marilor ziaristi, poeti, scriitori, intelectuali le erau dictate subiectele pe care aveau voie sa le trateze si limitele in care trebuiau sa se incadreze. Nu mai vorbesc de omagiile ce trebuiau aduse domnului Ceausescu, pentru a putea pastra aparentele unei bune loialitati. Acum , dispunem de o prea mare libertate, ce e inteleasa in cel mai rau mod posibil. Am uitat sa ne mai respectam …folosim cuvinte obscene si sa ne vindem ca pe niste produse de calitate indoielnica pentru a iesi in evidenta etc.
Sunt foarte multe aspecte ce pot fi luate in calcul…din aceasta cauza imi e greu atat sa pornesc de undeva, cat si sa ma opresc intr-un anumit punct. Se spune ca Revolutia a ajutat la caderea comunismului. Anumite persoane si-au dat viata pentru tara lor…pentru ca, sa constati cu stupoare ca, pe scena politica din zilele noastre, stau aceeasi comunisti din timpul lui Ceausescu, care se pretind a fi partizani ai democratiei. Ce sperante, pot eu nutri, cetatean de rand al acestei tari, spre o viata mai buna? E drept, tinerii politicieni e posibil sa nu aiba experienta de care are nevoie tara asta pentru a iesi din groapa pe care au sapat-o iubitii nostrii comunisti, si in care suntem obligati sa traim zi de zi…ma gandesc acum ca, in viziunea lor suntem asa de marunti, pentru multimea pe care ei au format-o..incat…in momentul in care..cineva incearca din rasputeri sa ajunga la suprafata…pac…ni se da cu ceva in cap…si ajungem din nou de unde am plecat. Pentru ca asa ne vor..supusi…umili…prosti (au ajuns sa ne indobitoceasca cu tot felul de tampenii pe care le emit la televizor, in speranta ca vom ajunge niste idioti, care nu au habar de nimic)..pentru a-si putea vedea ei linistiti de propriile interese.
Ma uit de asemenea la datoriile pe care le cumulam..si la nonsalanta cu care indeplinesc acest lucru…si ma ingrozeste atat falsa lor putere, cat si falsa noastra naivitate.
Cati tineri isi pot urma visele, de cand sunt mici? Se doreste sa avem o societate cu cat mai multi cetateni care exceleaza in anumite domenii…dar, ce “infrastructura” ne este pusa la dispozitie pentru indeplinirea acestui lucru? Am cunoscut persoane, care spre exemplu vroiau sa fie piloti de formula 1. Cu ce ne ajuta statul in acest sens? Nici macar o pista nu avem…ce sa mai vorbesc de posibilitatea de a face cursuri in acest domeniu? Se fac doar studii…in care ni se spune ca anumite domenii sunt profitabile din punct de vedere material…si prin urmare, daca vrem sa stam bine la acest capitol..neaparat trebuie sa urmam calea impusa de ei. Si culmea e ca, nici macar nu iti ofera cine stie ce resurse financiare… E groaznic…am ajuns sa ma sufoc in propria mea tara…si totusi, raman la intrebarea…cand era mai bine…atunci sau acum?

Ca o stea!!!

Pupici Any:*:*:*

Bucurie

Vreau astazi sa-ntoarcem privirea in sus,
Spre codrii cu brazi, spre cerul cu luna.
Veniti sa-ndraznim sa simtim nemurirea
Cu inima-n repede tropot cum suna!



Solemna si grava ne turbura noaptea
Curgand pe izvoare si-n codrii fierband
Cu narile largi din gavanele palmei
Sorbim rasuflarea-i de fum si pamant.
O stea se prelinge in sus catre creasta
Inalta a cerului, clopot gigant.
O alta se sparge cu flacara muta
Si tandari astrale infige-n neant.
Cu trosnet un brad a cazut si aud
Din lut cum un mugur trudeste sa vie,
Am ochii la vesnica trecere-a lumii,
Dar inima-mi plina-i de grea bucurie.
Ma bucur cand moare o stea in inalt,
Ma bucur cand steaua pe ceruri rasare,
Ma bucura tainic oricare apus
Si-aprinsa, oricare ivire de soare.
Cand moare un brad doar samanta-i mai dainuie
Sa nasca padurea de maine din ea,
Iar steaua, murind, isi imprastie zgura
Prin haosul care mai naste vreo stea.
Spusese pe vremuri batranul Shakespeare
Ca noi chipul nostru-l cioplim ca-n arama
In pruncul din rodnicul pantec de mama,
La fel istovindu-ne-al zilelor sir,
Ca brazii ce mor lepadandu-si samanta
Sa creasca prin vreme razbind din pamant,



Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea
Murind ca sa vina si altii la rand.
Nu-i drept! E putin! Mai presus de luceferi
De brazi si de fiare suntem mai presus.
Caci faptele noastre si visele noastre
Traiesc peste clipa cand noi am apus.
Cand ultima raza se stinge din ochi
Si ultimul gand ni se stinge din minte,
Lasam dupa noi ce-am gandit si-am muncit
Acelor ce, multi, se vor naste-nainte.
Cu pasii gigantici pasind prin viata
Sapam grele urme pe lut si pe-nalt
De-o mie de ori mai adanci ca acelea
Ce monstrii arhaici le-au rupt in bazalt.
Iar visele noastre spre rod inmiit
In cei care vin se-altoiesc, si iubirea.
Avem bucuria de-a spune murind
Ca suntem mai vesnici decat nesfarsirea.
Prieteni, veniti sa privim acest cer
Si codrii cu brazii si muntii din slava
Caci noi, numai noi, indraznim sa simtim
A nemuririi bucurie grozava.

(Nicolae Labis)

When i die

Lizuca & Patrocle

Pasesc usor… si roua-mi mangaie picioarele. Cu fiecare adiere de vant, simt cum inima-mi bate din ce in ce mai tare! Ma uit in zare si ma vad alergand…chipul fiindu-mi luminat de un imens zambet.
Incet, cu pasi marunti si cu privirea induiosatoare o vad venind spre mine. Imi dau seama, uitandu-ma in ochisorii ei blanzi, ca asteapta sa fie alintata, mangaiata, rasfatata…o iau in brate…o pup dulce pe scumpica si draguta de ea; in gluma, o alint criminala , pentru ca asa cum in aceste momente isi arata, mai presus de orice partea ei gingasa, de ingeras, am avut ocazia, acum cateva zile sa asist la o scena desprinsa parca din filmele de groaza. O pisicuta, mica si blanda, a avut nesansa de a se afla in preajma ei…si, manata de nu stiu ce instincte launtrice intunecate, ce ii completeaza trasaturile definitorii ale personalitatii ei, nu numai ca a atacat-o dar, nu s-a lasat pana ce nu a omorat-o. Ea e Moruta! O scumpete de catelusa…inteligenta, geloasa, rasfatata si, totodata, neanduplecata in ceea ce priveste posibilele amenintari.
Cat despre Costi se pot spune multe…e clar…mai rezervat in comparatie cu Morunu. Daca, spre exemplu mananci si nu ii dai si lui..a invatat sa se uite la tine cu niste ochisori ce nu inspira decat mila..si pur si simplu, privirea lui te inmoaie…Cel mult te maraie putin dar, la modul cel mai discret posibil..doar ca sa te atentioneze de prezenta si doleantele lui. E imposibil sa ii rezisti! Ii place sa fie alintat…plimbat cu masina, iar in acele momente adora sa isi scoata capul pe geam. E si el, de asemenea, inteligent, gelos, rasfatat…dar, in comparatie cu Moruta…posibil din cauza varstei, isi arata mai mult latura de mosnegut, care il face parca sa nu mai aiba atata flexibilitate si chef de miscare. Oricum, tot un catelus scump ramane. E si foarte gagicar:d…acum e langa tine si, e suficienta o singura clipa de neatentie, pentru ca sa poata fugi spre “mandrele” lui.
Ramai fascinat de loialitatea, duiosia, tandretea, zburdalnicia lor. Au niste sufletele mai mult decat minunate, ce reusesc sa trezeasca in tine sentimente de nedescris. Ii alint in nenumarate feluri..si imi place la nebunie cand le spun Lizuca si Patrocle!
Si cand stau si ma gandesc ca, pana nu demult, catelusii de talia lor nu prezentau nici un interes pentru mine. Acest lucru imi reconfirma ideea cum ca, frumusetea interioara e cu mult mai interesanta decat cea exterioara, care ramane la stadiul de lucru efemer. E imposibil sa nu te atasezi de ei…incet-incet, dar sigur!

Big big world!

Part of my past...

Humanizer

Urmaresc stirile, caut emisiuni interesante la televizor…si in toate incercarile mele de a gasi acel plus de valoare, de a descoperi acel fond din lucrurile promovate cu atata interes de catre media din zilele noastre…ajung sa ma izbesc mai mereu, de acelasi rezultat: superficialitate, superficialitate, superficialitate! Ma aflu in postura in care redescopar acelasi tablou mai mult decat spalacit, diferenta dintre emisiuni/ televiziuni/ ziare, fiind data doar de faptul ca el este privit din unghiuri diferite, prin urmare se presupune ca ar genera dezbateri/ concluzii diferite (dar, cum spuneam…eu raman la parerea mea, ca doar se presupune acest lucru).
“Complexitatea” tabloului devine subiect monden, captivant si resimtim prezenta acelui “minunat, benefic” efect de turma. Cine nu se aliniaza trendului si refuza modernul ajunge sa fie privit cu circumpsectie….Culmea e ca, elementele componente ale peisajului, au mai mult decat o forma naturala, care este in esenta pura..dar, ce importanta se mai poate acorda acestora, cand modul de redare este distorsionat?
Ne complacem in acest stil de viata si refuzam sa punem suflet in actiunile noastre de zi cu zi, participand astfel la un proces ce are loc de ceva timp, care a inceput lent…dar, mergand mana in mana cu cel al globalizarii, ritmul acestuia creste simtitor. Se presupune ca nevoia ne impune sa calcam pedala de acceleratie pana la podea, pentru a putea face fata noilor cerinte…dar, cand acceptam sa participam la acest joc, viata noastra ajunge sa nu mai fie viata noastra. E viata celor din jur, pentru care suntem dispusi sa facem atatea sacrificii. Acest proces ne transforma in simpli roboti. Acceptam cu atata usurinta sa ne vindem sufletele, umanul din noi..pentru ce? Putere, bani, celebritate…dar, cui ii mai sunt folositoare toate acestea cand trecem in nefiinta? Ce e dincolo…nimeni nu stie cu siguranta…ni se ofera tot felul de ipoteze (oricum neconfirmate), asa ca se merita sa nu ne uitam niciodata conditia de fiinta umana si sa actionam ca atare.
Cum bine spune Isabel Allende in cartulia sa, Paula: "...Tacere inainte de nastere, tacere dupa moarte, viata e doar un zgomot intre doua taceri insondabile".

Fara griji!

Anii trec mai uşor decât ne închipuim,
Îi căutăm în sertar şi brusc nu-i mai găsim;
Nimeni nu ştie precis unde se duc anii ăştia aşa,
Eu cred că probabil se adună
Şi stau împreună
Undeva!

Aşa că nu-ţi fă griji
Zău, tu nu-ţi fă griji, draga mea,
N-ai de ce să-ţi faci griji,
Toată lumea păţeşte aşa…

Aş vrea să te păstrez lângă mine, aproape de tot,
De-aia am conceput un buzunar special la capot…
În el încapi doar tu şi nimeni altcineva,
Se-nchide cu fermoar
Şi-năuntru doar
Argint şi catifea!

Tu poţi să vii oricând
Şi să stai aici cât doreşti,
Şi când e ziua ta
Am să-ţi cânt şi-am să-ţi spun poveşti…

Ce zici, ce idee!
Ţine-o sub cheie,
Ai grijă de ea!…

(Alexandru Andries)

>:D< >:D< >:D< La Multi Anisori scumpica surioara!!! :*:*:*

Ambiguu de real

Realitatea…ce este de fapt realitatea? De multe ori m-am gandit la sensul acestui cuvant. Conform DEX realitatea este definita ca o existenta efectiva, obiectiva, un fapt concret……dar, conform opiniei personale realitatea e creatia mintii noastre; un output al rezultatului combinatiei, atat a constructiei genetice proprii, impreuna cu stilul de viata, cat si a modului de receptare a factorilor interni si externi cu care suntem nevoiti sa interactionam de-a lungul ei, ce ne face, ulterior, sa ne proiectam o imagine asupra semnificatiei acesteia.
Spre exemplu…fiind obisnuiti pentru o perioada mai indelungata de timp cu prezenta, apartenenta la un anumit patrimoniu/ sir de evenimente legate de un anumit sens comun/ persoane dragi….etc. dar, pe care in continuare il voi numi “obiect”, ce prezinta un grad de importanta destul de ridicat pentru noi si face parte din sfera existentei noastre…constatam ca, la un moment dat, in cazul in care acel obiect dispare definitiv din peisaj, dintr-un anumit motiv intemeiat, ce nu permite pentru o alta perioada de timp revenirea lui…cum spuneam, constatam ca, tindem sa nu mai acordam aceeasi semnificatie obiectelor care fac parte din categoria celui “pierdut”.

Desi la inceput, in momentul detinerii acestuia, el era privit ca pe ceva palpabil, real…ulterior, cand nu mai avem posibilitatea de a-l detine, sensul real atribuit lui dispare…in peisaj facandu-si aparitia un alt sens oarecum opus, si anume cel ambiguu. Ne dam seama ca viata noastra poate fi croita si fara acel ceva important pentru noi, si din acel “must” care era pana nu demult, acesta incepe sa se transforme intr-un “maybe” . Nu mai e obligatoriu sa il detinem, pentru ca intre timp atat modul de a privi, cat si de a trai viata, ne face sa constientizam ca se poate si fara el sau se poate gasi un inlocuitor. Dar, odata cu pierderea acelui VECHI de care ne-am atasat, indiferent de ce alt NOU ar face parte din existenta noastra, importanta lui scade, pentru ca intre timp realitatea noastra s-a construit pe alte dimensiuni.
E ca si cum, spre exemplu, incercam sa construim o barcuta ce ne va ajuta sa ne deplasam de la un anumit punct la altul. Riscuri exista la tot pasul, pe parcursul itinerarului…si, in functie de aparitia sau nu a acestor riscuri putem sa ajungem la destinatie intacti sau pot intervini modificari, majore sau minore, ce e posibil sa ne reproiecteze traseul (din diverse motive ca siguranta, placere etc.) sau nu.
Asa si cu realul din viata noastra, pe care mintea noastra ii atribuie aceasta semnificatie. El poate suferi modificari de-a lungul vietii, in functie de cat de importanti sunt factorii interni si externi cu care interactionam si de necesitatea schimbarii pe care acestia o presupun. Astfel, semnificatia realului poate capata noi forme odata ce inaintam cu pasi marunti in viata.

Life is great! (part II)

Peste tot pe unde privesc….FRUMUSETE…soarele luminandu-mi ziulica, fosnetul frunzelor, cantecul pasarelelor, fluturasi zburand agale, zumzetul albinelor, verdele ce ma-nconjoara, ploaia de stelute de pe bolta cereasca, linistea patrunzatoare din miez de noapte, latratul unui caine ce se aude in departare, adierea vantului ce ma mangaie..lista ar putea continua la nesfarsit. Dar, toate aceste lucruri parca au fost menite sa ma incarce cu energie pozitiva si sa imi transmita acel chef de viata nebun.
Chiar acum vad la status, la un amic “ploaia strica tot”. Imi permit, pe aceasta cale, sa il contrazic..nu, ploaia nu strica tot, atata timp cat avem ochi sa ii privim frumusetea. De ce de fiecare data, spre exemplu, cand ploua, toata lumea se fereste…incearca sa isi gaseasca un adapost cat mai departe de picaturile de ploaie, ce au fost trimise din cer pentru noi? E ca un dar pe care, de cele mai multe ori refuzam sa il primim, pentru ca intre timp ne-am obisnuit cu altfel de daruri, si nu mai simtim nici o placere sa ne bucuram de acest miracol. Imi place la nebunie cum acei simpli stropi de ploaie, dintr-o zi de vara, te fac sa simti fiori…si au capacitatea de a-ti lumina sufletelul..si de a te face sa simti si sa te bucuri, inca o data, de faptul ca traiesti. E un adevarat miracol de care merita intr-adevar sa ne bucuram. Viata e extraodrinar de frumoasa!

Doua stele paralele, stele..lacrimi innodate..

Gandurile mele imi zboara…inima ma indeamna sa iubesc…ratiunea imi spune sa ma opresc…Am citit ca in dragoste e bine sa urmez glasul inimioarei…si in viata de zi cu zi..sa ascult ratiunea… Dar, ce pot face atunci cand inima ma indeamna la una..dar, ratiunea imi spune alta?
Desi suntem atat de diferiti unii de altii…ne uneste iubirea si credinta. Ajungem sa iubim uneori persoane care ne-au fost total necunoscute, pana mai ieri. Barierele de acest gen dispar.. si ramane dorinta de a descoperi frumosul din sufletelul pe care il dorim langa noi. Pacat ca, de cele mai multe ori, nu reusim..sau poate nu dorim, sa conservam frumosul si accedem spre alt frumos..Aici ajungem la o bifurcatie…parasind ce am iubit..putem recrea un alt frumos, alaturi de un nou sufletel…sau se poate sa nu ne mai fie dat sa avem puterea si norocul de a recrea frumosul. Viata continua sa fie un mister, care are farmecul ei…daca se stie sa se acorde timp lucrurilor care impun masuri de acest gen (nu am facut nici o trimitere voita la sloganul domnului Nichita din campania electorala…”lucrurile importante au nevoie de timp”…pentru ca, desi sunt vorbe pline de adevar..la el, nu se aplica decat in interesul propriu..dar, in fine..asta e o alta poveste care o umbreste pe a mea..si nu asta imi e intentia!)
Dar, sa revin la dilema mea…de ce uneori, iti doresti ca lucrurile sa urmeze calea rationala, pentru ca iti dai seama de imposibilitatea unui alt curs..si totusi, gandurile, din plan sentimental revin…uneori cu o intensitate din ce in ce mai mare…te rascolesc..te urmaresc…te ridica…te coboara..si cu o lacrima in coltul ochiului, te fac sa zambesti ?

Low level

Oare cat timp mai e nevoie sa treaca pana cand lucrurile se vor schimba si la noi…in sistemul asta putred care ne umbreste viata?
Am fost astazi la Germanos pentru ca ar fi trebuit sa ridic un mp3, care a fost dus in garantie la Bucresti de pe la sfarsitul lunii aprilie. Suntem in luna iunie…si, desi mi s-a spus ca in termen de 15 zile voi fi sunata pentru a putea veni sa il ridic, nu am primit nici un semn de la ei in aceasta perioada. Mi-am facut timp si am mers sa vad ce s-a intamplat. Culmea e ca am intrat, le-am explicat problema…(erau doi tineri “competenti”)..s-au uitat lung unul la altul, nestiind cum si cine sa rezolve “misterul”…tipul s-a hotarat intr-un final sa imi ia el procesul incheiat in momentul predarii mp3-ului…si pret de cateva zeci de secunde s-a uitat lung la foaie. In rest, tacere.. Cred ca in secundele trecute de cand a luat foita, s-a gandit ce poveste sa imi inventeze, dupa care, fara sa consulte vreo baza de date sau alte dosare/hartii care l-ar fi putut ajuta..s-a uitat la mine…si mi-a spus ca nu stie ce s-a intamplat si ca urmeaza sa verifice si, in cursul zilei de azi ma vor suna pentru a-mi spune cum stau treburile.
Tipa l-a ajutat sa imbrace frumos minciuna zicandu-mi ca e posibil sa fie o eroare de la Posta, cum ca ei ar fi vinovati pentru faptul ca respectivul colet nu a ajuns la timp. Daca nu s-ar fi cunoscut ca minte si, daca nu ar fi spus-o pe acel ton cu care m-a primit de la intrare, poate as fi tacut si as fi asteptat cuminte un telefon. Dar, avand in vedere ca nu suportam tonul de superioritate folosit, plus ca incercau sa ma duca cu zaharelul.. m-am hotarat sa cer lamuriri suplimentare. Tipa..s-a iritat…cum adica nu pot pur si simplu sa o cred? Ea stie mult mai bine ca mine..ce ma bag eu, care nu am nici o treaba cu modalitatea in care functioneaza treburile la ei in sistem? La un moment dat mi-a spus ca daca nu imi convine, pot suna la protectia consumatorului sa depun o plangere…dar, folosind acelasi ton.
Mi-ar fi placut sa fi existat posibilitatea sa inversam rolurile..ca sa vada cum stau lucrurile si, data viitoare, sa se gandeasca de doua ori inainte de a servi un client. Nu am sunat…ca nu imi sta in fire sa ma apuc sa fac treburi din astea…dar, culmea e ca nici ei nu m-au sunat pentru a ma lamuri.
M-a indignat faptul ca oameni simpli..ajunsi la un post de lucru simplu…incep sa-si uite conditia..si capata acele aere de om ajuns. Oare e asa de greu sa fim zambitori si serviabili cu oamenii cu care interactionam? (mai ales daca natura meseriei ne impune lucrul acesta) Asa cum ei s-au purtat necuviincios cu mine…la randul lor vor trebui sa interactioneze cu alti oameni din sistem, atunci cand poate vor dori sa isi plateasca facturile sau vor avea diverse alte nevoi. Si cum ar fi daca toti oamenii s-ar comporta la fel ca ei…sau daca problemele de acasa s-ar traspune in viata profesionala? Ar fi totul foarte frustrant..si pe langa problemele de zi cu zi..am mai fi nevoiti sa ne mai cream si noi multe altele.

Exemplul de mai sus e unul minor..dar, cam peste tot suntem inconjurati de personal plictisit de job-ul lor….Toate aceste lucruri imi lasa un gust amar si ma fac sa regret ca suntem nevoiti sa traim in aceasta societate. Avem pretentii de la cei de la putere..dar, daca nici noi nu facem ceva in acest sens, e clar ca bine nu o sa ne fie. Oamenii in ’89 si-au dat viata, jertfindu-se pentru noi..si sperand la o viata mai buna pentru viitoarele generatii..de ce le calcam in picioare sufletele? De ce nu ne gandim de doua ori inainte de a actiona in vreun fel?
Regret ca, desi suntem saraci, nu stim sa ne facem viata mai frumoasa si continuam sa luptam in special, pentru un singur scop: banul. Indiferent daca acest lucru presupune sa ne calcam in picioare, sa trecem unii peste altii..sa ne transformam in niste animale. Regret…oricum, abia astept sa ajung din nou, la cei de la Germanos!

E-o lume minunata!

Se apropie ziua copilului...Poate ar trebui ca fiecare dintre noi sa celebreze aceasta ziulica. In aceste momente, si nu numai, nu conteaza neaparat data nasterii, ce se afla trecuta pe o bucata de carton. Mai presus de orice, e important felul in care ne simtim, indiferent ca avem 20, 30, 40 de anisori.
Sa invatam sa ne conservam acea parte - copil din noi si, totodata, sa ne bucuram de ea, ori de cate ori avem ocazia...e, cu siguranta...un lucru minunat ce ne va ajuta sa ne simtim mereu tineri.
Cum bine spune Mihai Constantinescu:
E-o lume minunata in care veti gasi
Numai copii
O lume cu mult soare si multe jucarii
Pentru copii
In lumea cu povesti si flori veti intalni
Numai copii
Si-o lume a inocentei pastrati-o orice ar fi
Pentru copii
In final, nu imi ramane decat sa urez un simplu La Multi Anisori copilului din noi!

No reason..just words

Cum ar fi daca am putea sa citim gandurile celui de langa noi? Ne-ar face lucrul acesta mai fericiti? Sau, din contra..la un moment dat ne-ar umple sufletelul de amaraciune?
Mie una sincer...mi-ar placea, cu titlu de experiment, sa i-au parte la un astfel de test! Mi-ar placea sa se deschida cortina, mastile sa cada si sa ramanem..in forma noastra naturala, pura...fara ipocrizii si diverse tertipuri. Sunt convinsa ca ne-am minuna de ce am putea descoperi in cazul asta...dar, oare e de preferat o minciuna frumos imbracata sau un adevar, care de cele mai multe ori doare? Avand in vedere ca sunt pro adevar, indiferent de cat de grava ar putea fi situatia...pentru mine ar fi destul de incitant un astfel de test.
Incerc de mult sa fac in asa fel incat persoanele care interactioneaza cu mine sa fie sincere..m-am saturat de minciuni...
Spre exemplu..mi se intampla sa stau de vorba cu o persoana...si sa fiu constienta ca ma minte...imi dau seama uneori si de ce (mai ales daca e vorba de cineva familiar)..sau alteori, raman doar cu o intrebare..de ce? Dar, tot nu gasesc ca e o scuza plauzibila..pentru faptul ca, in fond...tot minciuna se cheama. In astfel de cazuri, de cele mai multe ori tac...si ii las sa vad pana unde pot merge. Sau, din acelasi motiv, le mai dau "apa la moara"..
Ma atrage ca un magnet complexitatea fiintei umane. Imi doresc sa cunosc fiecare latura a ei...cu toate ca sunt constienta de imposibilitatea acestui lucru. Dar, e acelasi lucru cu perfectiunea, care reprezinta un obiectiv pe care sunt convinsa ca nu o sa il ating niciodata...totusi, acest lucru nu ma impiedica sa vreau sa tind spre ea.
Asa cum suntem modelati acum, ne este imposibil sa accedem spre gandurile constiente sau mai putin constiente ale celeilalte persoane. Nu avem putere decat sa avem acces la informatiile care ne sunt furnizate..sau cel mult...la cele pe care le deducem, in urma diverselor analize.
Din toata povestea..mai sus expusa..mi se pare uimitor cum fiecare fiinta..prin structura sa genetica, si a factorilor cu care interactioneaza, alege..sau din unele puncte de vedere ii este impus..sa formeze acea piesa unicata care ii confera valoare. Din nou ajung, fara sa vreau, la o idee mai veche, cum ca am fi piese dintr-un puzzle...si ca daca am avea puterea sa ne completam..mi-ar placea extraordinar de mult sa observ capodopera de arta care ar iesi.

Ready..

Ready...

Steady...

Go!

U can do it!

Ganduri

Incerc sa inteleg multe din trairile pe care vrem nu vrem, trebuie sa le parcurgem, de-a lungul vietii noastre. Pana nu demult incercam sa dau un sens tuturor momentelor traite..atat cele de fericire cat si, necazurile prin care suntem nevoiti sa trecem..in cateva cuvinte incercam sa dau un sens vietii. De cele mai multe ori nu imi explicam cursul evenimentelor din viata noastra. Stiam ca, la final, totul era spre binele nostru..dar, totusi uneori vad prea mult suferinta...si ma intristez. Tot timpul mi-am dorit sa fim guvernati de credinta si bun simt..ce implica educatie..in activitatile noastre de zi cu zi. Ma doare sa ma uit in jurul meu..si sa vad atata superficialitate. Sunt momente in care incerc, spre exemplu, sa deschid televizorul..in speranta ca voi putea urmari ceva interesant, care sa ma ajute intr-o forma sau alta..dar, deja nu mai e o supriza...indiferent pe ce canal ai incerca sa te uiti...peste tot aceeasi prezentatori alesi din diverse motive (de cele mai multe ori pentru ca "dau bine pe sticla")..si aceleasi informatii lipsite de fond. Nu, nu...refuz sa privesc astfel de emisiuni. Uneori imi fac rabdare si ma uit..pentru ca ma intereseaza sa observ pana unde pot merge unii dintre ei. Pana nu demult ma uitam intens la Realitatea TV...ma fascina suprplusul acesta de informatii..doream sa fiu la curent cu tot ce misca..din viata politica, sociala, economica, tehnologica...dar, am descoperit ca Realitatea nu prezenta intocmai realitatea, daca se poate spune asa. E drept ca informatia e subiectiva..dar, am observat un soi de manipulare, cum dealtfel fac mai toate televiziunile...si atunci am spus STOP.
Acum...mi-am redescoperit o veche pasiune..si anume lectura..Mentionam anterior de faptul ca, am incercat destul de mult timp sa incerc sa gasesc sensul vietii...Cu ajutorul lui Dan Puric..l-am gasit! El afirma urmatoarele: lectia fundamentala a crestinismului este sa te invete cum sa mori. Da, acum totul capata un sens in logica mea.
Nu inteleg totusi de ce trebuie uneori sa trecem prin suferinte profunde ca sa putem descoperi existenta Lui. Si, culmea, cum s-a intamplat la mine mai demult... am descoperit acea credinta...care imi invada sufletul din toate unghiurile...nu stiam exact de unde vine...dar, stiam doar ca ma simteam cea mai bucuroasa fiinta de pe fata Pamantului!!! Dar, asa cum a venit in momentele grele...si mi-a alinat suferinta..asa..incet-incet...spre rusinea mea...am simtit ca s-a dus...De fapt nu am simtit..m-am trezit intr-o zi..ca disparuse...unde si cum...nu stiu..cert e ca nu mai era.. Am inceput sa ma gandesc..si acum, cum am mai spus..cu ajutorul lui Dan Puric...incep sa redescopar din nou acea placere de a fi crestin. E drept ca numai crestinismul are puterea de a ne tine uniti, de a ne face frati, unicul sens al vietii.
Sper sa ajung cat mai repede, din nou, la acea stare minunata pe care am trait-o..care acum mi se pare un vis...pentru ca, E SUPERB sa fii crestin!

Eleganta ariciului

Imi doream de mult timp sa mai citesc o carte care sa ma faca sa uit de treburile mele, de somn, de griji sau altele..care sa ma absoarba pe deplin. Sa vreau sa o citesc pana la capat..si sa ma gandesc cu emotie la ce va urma, atunci cand trebuie sa intrerup lectura. Sa imi proiectez in minte tot felul de scene..si bineinteles sa incerc sa ajung sa dau o forma finalului..desi, o astfel de carte in mod cert te suprinde la tot pasul prin imprevizibilul ei..si la sfarsit, iti demonstreaza ca nu ai fost nici macar pe aproape cand ai incercat sa tragi anumite concluzii in ceea ce o priveste. Ma refer la "Eleganta ariciului" de Muriel Barbery..si pentru asta trebuie sa iti multumesc Georgeana. Astept cu nerabdare ziua in care iti voi intoarce favorul.
Am gasit atat de multe subiecte pe care mi-ar placea sa le dezvolt...dar, ce m-a indemnat astazi sa scriu e impresionanta descriere a "iubirii" pe care am avut placerea sa o citesc si sa vreau sa o recitesc. E un subiect care ma intereseaza si emotioneaza deopotriva, pe care de-a lungul timpul am incercat sa il conturez sub diferite forme..dar, niciodata nu am ajuns la ceva atat de sublim. Chiar nu ma pot abtine..trebuie neaparat sa redau un citat...
"Stiti ce este o ploaie de vara?
Mai intai, frumusetea pura spargand cerul verii, acea teama respectuasa care pune stapanire pe inima, faptul de a te simti atat de derizoriu in miezul insusui al sublimului, atat de firav si atat de plin de maretia lucrurilor, siderat, captivat, fermecat de darnicia lumii.
Pe urma, sa parcurgi un culoar si, deodata, sa patrunzi intr-o incapere de lumina. Alta dimensiune, certitudini abia nascute. Trupul nu mai e o coaja, spiritul salasluieste in nori, puterea apei ii apartine, se anunta zile fericite, intr-o noua nastere.
Apoi, asa cum lacrimile, uneori, cand sunt rotunde, puternice si solidare, lasa in urma lor o lunga plaja curatata de vrajba, ploaia, vara, spaland colbul imobil aduce in sufletele fiintelor un fel de respiratie fara de sfarsit.
Astfel, anumite ploi de vara se inradacineaza in noi ca o noua inima care bate la unison cu cealalta."
Fiecare poate interpreta cum ii pofteste inimioara...sunt deschisa la discutii!

Timp liber

Am ramas placut surprinsa aseara de ambitia tinerilor care si-au aratat talentele in privinta dansului. Felicitari FEStudIS pentru organizare...si pentru ca au adus pe scena persoane care isi sacrifica din timpul liber sau fac unele compromisuri ca sa poata repeta si pentru a ajunge la stadiul la care sunt acum, urmand sa evolueze pe viitor.
Ma bucur sa observ ca se mai pune pret si pe kestii de genu street dance la noi. Consider ca autoritatile ar trebui sa acorde mai mult sprijin persoanelor care au un vis, un dar pe care vor sa il urmeze..dar, nu reusesc din cauza dificultatilor intalnite la tot pasul.
De multe ori m-am gandit cu regret la faptul ca avem o societate care intr-o oarecare masura te indeamna sa urmezi anumiti pasi ca sa poti sa ajungi cineva...sa ai o anumita stabilitate financiara. Nu se acorda importanta dorintelor viitoarelor generatii. Se intra in amanunt...si atata timp cat nu e legat de ambitiile si doleantele celor de la putere...egoismul primeaza. Cum ar fi daca fiecare dintre noi si-ar fi putut urma visele pe care le-am avut cand eram micuti..sau poate si acum? E cu totul altceva cand munca este facuta cu placere...satisfactie..din propria dorinta de a o face si nu impins de la spate de anumite nevoi. Imi pare rau ca nu voi ajunge sa vad schimbari in aceasta privinta, cu siguranta, nici la nepotii mei. Si nu e vorba ca sunt umrbita de pesimism...din contra, optimismul ma caracterizeaza...dar, e o realitate cruda pe care mi-ar placea sa am puterea sa o schimb....
De asemenea, felicitari si pentru "Noptea muzeelor" de sambata ...daca se continua in spiritul asta se mai poate gasi si ceva de calitate de facut in timpul liber. Frumos..

...stare de fericire...

Ce mult conteaza in viata sa stii sa tii langa tine persoane deosebite...acum, desi trec printr-o perioada destul de dificila..si cu multe schimbari majore...sufletelul meu vibreaza de fericire de fiecare data cand ma gandesc la surioarele mele scumpe si dragi.



Vreau doar sa va pup dulce, dulce..si sa va multumesc din inima pentru tot...ma simt extraordinar de fericita ca faceti parte din viata mea...

Culorile iubirii

In urma unei discutii pe care am avut-o zilele trecute, cu una din surioarelele mele dragi si, inspirata de ceea ce am scris recent (relatarea de mai jos in care imi puneam intrebari de genul 'ce face boala din om') mi-a venit ideea de a scrie ceva legat de 'ce face iubirea din noi'.
Imi e greu sa incep de undeva, pentru ca ating un subiect delicat si totodata, atat de drag mie. Totusi, voi vorbi despre faza incipienta, atat de unica, in care ambele persoane simt atractie fizica una fata de cealalta, simt dorinta de a se cunoaste, de a petrece cat mai mult timp alaturi de persoana draga, traiesc acea stare de multumire si implinire sufleteasca, emana buna dispozitie si sunt mai mereu cu zambetul pe buze, simt acei fluturasi in stomac sau acele emotii puternice; se simt puternici, nimic nu le poate sta in cale..sunt asa de multe de spus in legatura cu aceasta perioada si cu trairile proprii..daca fiecare din noi ar fi mereu in aceasta ipostaza..cred ca ar fi mult mai multa armonie pe lumea asta.
Dar, imi pare rau sa vad ca in zilele noastre (vorbesc de parca as fi o batranica ce critica tinertul...si nu e asa :D..ma simt tanara..dar, totodata am momente in care simt ca nu ar fi trebuit sa ma fi nascut in aceasta perioada...ci undeva...cu cativa zeci de ani inainte..) nu se mai acorda importanta lucrurilor de genul asta. Lumea e miscata acum de masini cu cat mai multi cai putere, de haine de firma..de tot ce tine de semantica cuvantului 'material'..In ceea ce privestea latura spirituala, ea e lasata undeva in umbra...ei nu i se mai acorda importanta pentru ca a devenit o pierdere de timp..ce rost mai are sa acorzi importanta sentimentelor, cand se promoveaza cu totul si cu totul alte lucruri..si ca sa poti sa fii trendy..trebuie sa te indoctrinezi cu spiritul de turma..
Consider ca atata timp cat esti implinit sufleteste..si reusesti sa te mentii la nivelul asta..ai baza necesara pentru o viata echilibrata (aici ma refer la un stil de viata in care ai suficienti bani incat sa poti trai civilizat si fara grija zilei de maine, pentru ca sa dispara acea lupta permanenta pentru ei ). Ca sa revin la topic, spun ca imi place la nebunie felul in care starea aceea de omulet indragostit te schimba sau mai bine zis, te influenteaza sa dai tot ce ai mai bun din tine . Am trecut si eu prin faze de genul asta...am trait cam tot ce am enumerat mai sus..totodata, eram si cu capul prin nori..pluteam pe alta planeta..cam nimeni nu putea sa ajunga la mine..dar, e frumos ca lumea ma intelegea :D..si ma lasa sa visez in continuare...pentru ca stiau ca mai devreme sau mai tarziu revin la realitate..cu picioarele pe pamant.
Nu neg faptul ca dragostea ne schimba, dar ce e cel mai important, zic eu...e sa nu ne schimbe in asa maniera incat structura noastra..coloana noastra vertebrala..sa fie zguduita..pentru ca dupa aia, riscam sa ajungem niste bucatele, pe care oricat ne-am chinui sa le facem sa para ca un tot..niciodata nu vor mai ajunge in aceasta ipostaza...e ca o masca pe care vom fi obligati sa o purtam, ca pe o povara tot restul vietii..
Am vazut persoane care s-au schimbat foarte mult de dragul partenerului..acest lucru nu se face, spun eu..pentru ca daca acea persoana e sa te iubeasca..ar trebui sa o faca pentru ceea ce esti..si nu pentru ceea ce el ar vrea ca tu sa fii...daca lucrurile o iau in directia asta..e clar ca ceva nu e in regula.
Iubirea e un factor important in viata noastra. Poate sa ne schimbe f mult sau poate trece aproape neobservata. Depinde de caracterul fiecaruia, de cat de bine se cunoaste, de ceea ce doreste de la propria persoana si, implicit de limitele pe care si le impune..Chiar daca am intalnit persoane care nu pun foarte mare pret pe iubire (mai ales acum, cand primordiala e realizarea pe plan profesional), consider ca am fost creati ca sa cautam acea jumatate, alaturi de care sa putem sa simtim acel cumul de sentimente numit 'iubire'..si...alaturi de care sa putem sa putem avea urmasi. Daca nu ar fi implicate sentimentele, as reveni la o idee de a mea..sustinuta acum ceva timp in urma...cum ca suntem niste robotei..si actionam ca atare.



Cand ma gandesc la o relatie de iubire, ma gandesc la ceva perfect sau aproape perfect (cam tot ce fac incerc sa fie cat mai perfect..cu toate ca nu de fiecare data imi reuseste..dar, spun cu inima deschisa...ca e al naibii de fain sa ratezi cateodata aceasta perfectiune si sa te bucuri de imperfectiune), relatie in care ambii parteneri stiu sa se respecte, sa aiba incredere unul in altul, stiu cand e momentul sa cedeze..mai pe scurt spus..stiu cum e partenerul..si sunt fericiti pentru ceea ce este el/ea, si cu bune si cu rele. Stiu ca traiesc in lumea mea, in care lucrurile de genul acesta exista..dar, in realitate nu se mai pune pret pe astfel de relatii. Acest lucru nu inseamna ca sunt copil, cu toate ca recunosc ca am parti de acest fel, pe care mi le manifest din cand in cand..dar, sunt doar o persoana ce cauta fericirea in orice lucru "marunt" ce ma inconjoara.
Sunt asa de multe de spus pe marginea acestui subiect, incat nu stiu, de unde sa incep..cu ce sa termin...ramane doar un subiect deschis pentru mine..
Totusi, am gasit un citat interesant..pe care il voi reproduce: "Greseala larg raspandita e ca s-ar putea gasi dragostea sincera. Nu se poate gasi trebuie sa o generezi. Chiar si atunci cand sunt indeplinite multe premise dorite, dragostea nu este un paradis in care sa te poti instala ca Adam si Eva pentru a consuma placerea si siguranta. Dragostea nu este tara fagaduintei in care iti cad fructele in gura si norocul pe cap. Dragostea sincera este o gradina in care trebuie sa fie semanate mai multe sentimente ca: adaptare, intelegere, intrajutorare, respect si responsabilitate. Apoi pot fi cultivate , aduse la inflorire si in final se culeg roadele.
Din acest motiv dragostea adevarata nu poate fi amorul initial, ci este ceea ce realizeaza cei doi prin straduinta lor respectuasa dupa armonie. Cine nu este pregatit pentru aceasta , cine doreste sa fie numai iubit fara sa iubeasca si el , cine cauta numai siguranta lor , aceasta deceptie este deja programata "

Moments...

Din cauza anumitor circumstante..ce se petrec in viata mea..am putut sa asist, saptamanile acestea la altfel de pasaje de poveste, ai caror protagonisti erau in mare parte oameni cu diverse probleme. Nefiind obisnuita sa fiu prezenta in astfel de locuri asa de mult timp si totodata, necunoscand persoane ce ar putea suferi de anumite boli, am ramas oarecum marcata de tot ce inseamna cuvintele "spital" si "pacient" in zilele noastre. Astazi, mi-a atras atentia un barbat inalt, facut..care la prima vedere imi inspira putere. Toate bune si frumoase pana cand l-am vazut cum se deplasa (lent, abia tragandu-si picioarele, parca era un batranel, desi pun pariu ca avea in jur de 40 si ceva de ani)...ceva din mine nu a vrut sa puna egal intre parerea pe care mi-o formasem doar uitandu-ma la acel barbat..si parerea ulterioara (in miscare). Mintea mea nu vroia sa accepte ca un corp, ce parea atat de sanatos era totodata atat de subred...
Am observat mai multe tipare..bolnavi care stau linistiti in patul lor..tacuti..cuprinsi de boala si care parca se complac in tot ce le-a rezervat viata. Cunosc situatia de fapt si nu sunt in stare..sau poate nu vor..sa incerce o alta nota de spirit. De asemenea, o alta "gasca" era formata din cei care desi stiau ca ceea ce au este incurabil..emanau viata, daca se poate spune asa..aproape mereu cu zambetul pe buze si cu glumitele de rigoare in repertoriu. Incerca sa profite de tot ce mai inseamna viata pentru ei...
Langa patul fiecaruia se afla o noptiera, pe care se gasesc medicamentele prescrise...si nu vorbesc de 1, 2, 3 pastile (astea sunt putine), plus perfuziile si injectiile pe care trebuie sa le faca..o adevarata nebunie pentru mine. Momentul in care asistentele vin la fiecare pacient ca sa ii administreze doza zilnica de "substante", il asociez cu momentul in care o mama vine la copil ca sa il hraneasca, numai ca lipseste acea dragoste, acel devotament fata de propriul copil. Aici, fiecare personaj e pur si simplul un individ in plus de care ele trebuie sa aiba grija. Si asa ca sunt satule de nebunia din fiecare zi din spital. Mi-a parut rau sa pecep pacientii (oameni maturi), drept niste copii...dar, asta este impresia pe care mi-au lasat-o...ce face boala din noi?unde ne dispare puterea, pofta de viata, optimismul, maturitatea, mai precis propria noastra personalitate? Oare ceea ce parem la suprafata nu e decat o fatada..si ca in realitate..continuam sa fim toata viata niste copii? Ca o ironie eu tot timpul am sustinut aceasta idee (cum ca fiecare din noi, indiferent de varsta pe care o are, detine o particica din propriul el, ce va fi mereu copil..si care se manifesta in anumite momente)..dar, nu m-am gandit la sensul acesta mai profund...in care parem oameni maturi, puternici..doar din obligatia de a ne adapta la conditiile impuse de viata...mmm..ramane pentru mine un caz deschis..la care cu siguranta ca ma voi mai gandi..
Revenind, imi pare rau ca nu am vazut asistente ce isi fac munca cu devotament si placere. Mi-au lasat impresia ca ceea ce fac e pentru ca asa trebuie..asa li s-a impus..si nicidecum ca asa vor..ca ele si-ar fi ales acest drum in viata. Stiu ca e greu, mai ales in zilele noastre, in care timpul nu mai ajunge, si in care stresul vine pe toate caile posibile si ne afecteaza din ce in ce mai mult. Oare e asa de dificil sa gasim putina bunavointa in noi si sa incercam sa lasam raul la o parte (nu sa ne facem ca nu il vedem sau sa vrem sa fugim de el)..ci sa punem putina viata in munca de zi cu zi?
Nu m-am uitat in curtea vecinului inainte sa ma uit in a mea...recunosc ca si eu mai am perioade in care ma las coplesita de probleme, de grijile de zi cu zi, de tumultul asta numit "viata", de stres..dar, dupa ceva timp ma trezesc..ma uit la mine si nu imi place...si atunci incerc sa dau "viata" propriei mele vieti. Inca nu am murit..si pana voi ajunge la acel moment vreau sa ma bucur de fiecare chestie marunta care mi se intampla.
Ca o mica paranteza..niciodata nu am suportat pastilele..deoarece am incredere in imunitatea propriului meu sistem. Cred cu convingere..mai ales daca e vorba de anumite dureri minore ca nu e nevoie sa recurgem de fiecare data la medicamente. Ce rost are sa ne invatam propriul corp sa depinda de ele? De-a lungul vietii am vazut persoane care la cea mai mica durere..de cap, spate..sau oricare alta..imediat se duc constiincios la sertarasul cu "facatoarele de minuni"..sau daca nu la cea mai apropiata farmacie..si gata..problema e rezolvata. Nu..nu..nu sunt de acord. Totodata, am mai vazut persoane ce au urmat riguros tratamentul prescris de medic..si culmea..starea lor nu s-a ameliorat..din contra, se simteau chiar si mai rau..si cand au renuntat la acel tratament si au invatat sa se cunoasca pe sine, sa isi asculte propriul corp au invatat ce e mai bine sa faca pentru ei. Astfel de persoane le consider puternice. Organismul ne da semne de fiecare data cand ceva nu e in regula cu noi, important e sa fim atenti si sa nu ne gandim sa amanam nici o clipa analiza semnificatiei lor.

Sunt convinsa ca fiecare are un punct pana la care poate ajunge. De acolo, indiferent de cum ai trait, intr-un mod mai sanatos sau mai nesanatos, totul se naruie (cu toate ca eu nu consider ca se naruie..privesc moartea..ca pe un soi de nou inceput, care duce spre ceva la care noi ca oameni de rand, nu accedem). Ar fi asa de multe de spus..ideea e ca eu vroiam sa transmit un mesaj..sa invatam sa ne bucuram de acest DAR ce ne-a fost dat, numit "viata", sa nu ii dam cu piciorul, pentru ca sfarsim sa ni se dea cu piciorul..si e pacat. Gura lumii nu conteaza..indiferent de ce o sa facem o sa gaseasca motive sa vorbeasca..pe mine nu ma intereseaza de nici o culoare; conteaza propriile noastre dorinte, vise..sa incercam sa nu ni le spulberam..ci sa le cladim cat mai frumos..

Breathe gentle

..o melodie de sufletel in aceasta perioada..